Poveștile oamenilor

Pentru că suntem în Săptămâna Patimilor, în Miercurea Mare, când Iuda l-a vândut pe Isus, aș vrea să ne amintim și de țăranii martiri din comuna noastră, morți în închisorile comuniste, trădați și vânduți de consăteni de-ai lor. Patru dintre cei mult mai mulți arestați și-au pierdut viața, în urma torturilor la care au fost supuși: Ioniță Boboc, Dumitrache Lipan, State Vioreanu și Ion Răileanu. Toți patru simpli țărani, toți trei refuzând să își cedeze pământul lor, toți trei refuzând să creadă în noua orânduire. Și toți trei victime ale unor răzbunări personale, din partea unora dintre consătenii lor, convertiți la noua „religie” comunistă.  

Dumitrache Lipan a fost bătut până la moarte, în anul 1959, rupându-i-se toți dinții din gură, care au fost găsiți în buzunarul unei haine înapoiate familiei. Autoritățile au refuzat să recunoască decesul, familia reușind abia în anul 1970 să afle de moartea sa. State Vioreanu a fost bătut până a făcut icter mecanic și a murit, în 1960. O să prezint poveștile lor detaliate, într-un articol viitor.

În continuare aș vrea să prezint mai detaliat povestea lui Ioniță Boboc, impresionantă prin tragismul ei.

Ioniță Boboc s-a născut la 1 septembrie 1904 în Bordei Verde, fiind fiul lui Petrea și Tudora Boboc. A absolvit  trei clase la școala primară din Bordei Verde, fiind agricultor toată viața.

În perioada 1933-1946, a fost membru al Partidului Național Liberal și ulterior al Partidului Național Liberal-George Brătianu (georgist), fără a ocupa funcții politice sau publice.

Era un om foarte respectat în sat, recunoscut ca unul dintre cei mai harnici și gospodari țărani din Bordei Verde, „pe care nu îl răbda sufletul până nu mergea la câmp, după fiecare ploaie, pentru a vedea dacă au fost afectate semănăturile. Îl vedeai mergând călare, de la un lot la altul și era tare mândru de pământul lui.”

După instaurarea regimului comunist a fost declarat „chiabur”, posedând 24 ha teren arabil, pe care a refuzat să îl cedeze la gospodăria colectivă.

A fost denunțat la Securitate de către un tânăr activist comunist din sat, ajuns ulterior și pentru mult timp în funcții importante în sat, dintr-o ranchiună personală, pentru că Ioniță Boboc fusese „foarte pretențios și l-a exploatat”, într-o perioadă din trecut, când viitorul comunist fusese angajat cu ziua la muncă.

 La 8 martie 1952 a fost arestat  de Direcția Regională a Securității Statului Galați, fiind condamnat la un an închisoare pentru „manifestări ostile regimului nostru” și internat în lagărul de muncă Mânăstirea. În închisoare a avut parte de tratamente rele din partea anchetatorilor, din cauza refuzului său de a coopera și a recunoaște presupusele fapte comise. În preziua în care trebuia să fie eliberat, la 7 martie 1953, este bătut cu bestialitate, rupându-i-se gâtul (fracturată coloana vertebrală). A fost transferat la Spitalul Penitenciar Văcărești, unde a zăcut în stare de inconștiență până la 22 aprilie 1953, când a decedat. (la o lună jumătate după ce ar fi trebuit să fie eliberat). Cauza morții, consemnată de comisia medicală a fost „fractura coloanei vertebrale în regiunea cervicală, cu tetraplegie și escare”.

Chiar în aceste zile, acum exact 70 de ani, Ioniță Boboc se zbătea în agonie, între viață și moarte, în Spitalul penitenciar Văcărești. Avea 48 de ani când a murit, lăsând o soție văduvă tânără cu patru copii orfani, care au trebuit să își croiască drumul în viață, ducând în spate această povară de fii ai unui „dușman al poporului.”

Turnătorul lui, a cărui ranchiună personală l-a trimis practic la moarte, a continuat să „denunțe dușmani ai poporului” din sat, care au făcut și ei ani grei de temniță, au suferit torturi și umiliri, dar care, spre deosebire cei pomeniți mai sus, au avut șansa să scape cu viață din acel infern. A murit și el, de bătrânețe, în sat, în patul lui, după o viață trăită bine și răsplătită bine de „tovarăși”. O fi avut sau nu remușcări că a trimis niște oameni în pușcărie și pe unii la moarte, nu avem de unde să știm. Ce o fi gândit când îi întâlnea pe copiii și nepoții lui Ioniță Boboc, Dumitrache Lipan sau State Vioreanu, iarăși nu știm. Nu știm nici ce ar spune urmașii săi când ar afla că bunicul lor cel bun, a avut mâinile pătate cu sângele unor consăteni și un suflet negru, încărcat cu păcate de moarte.

Creștinește ar fi să iertăm și să îl lăsăm în judecata Domnului, dar să nu uităm aceste atrocități, și nici pe cei care le-au căzut victime, doar pentru că au avut curajul să spună adevărul despre acel regim criminal și au refuzat să își abandoneze pământul la care țineau atât de mult.

Sursă:
Iulian Măcreanu, Represiunea comunistă în Județul Brăila. Studiu de caz comuna Bordei Verde, text manuscris

Pentru că am primit multe reacții pozitive, informații și imagini după povestea postată despre genealogia familiei Măcreanu, am decis să fac o mică completare, făcând portretele a doi oameni obișnuiți, dar care au reușit, prin ceea ce au făcut, să rămână în memoria comunității din Vintilești.

Primul, Gheorghe Măcreanu – născut în 1926 - era fiul cel mare al colonistului Gheorghe Măcreanu, având doar un an în anul 1927 când părinții săi au hotărât să își ia viața în piept și să părăsească satul strămoșilor, Vadu Sorești Buzău, pentru a-și croi de la zero o viață nouă, în mijlocul Bărăganului Brăilei.

Gheorghe a fost cel dintâi dintre coloniștii munteni care, la începutul anilor 1950, a obținut carnetul de șofer profesionist din Vintilești. Acest fapt avea să îi aducă  supranumele de „Șoferul” sub care avea să fie cunoscut pentru tot restul vieții. Nea Gheorghe și mașina sa „Molotov” erau o prezență de neconfundat pe ulițele prăfuite vara și pline de noroi iarna, ale satului nostru. Și chiar dacă, între timp mulți alții din at au devenit șoferi profesioniști, atunci când spuneai „Nea Gheorghe Șoferul”, toți știau cu precizie la cine te refereai.

Cel de-al doilea este Gică Bicoiu, fiul colonistului Vasile Bicoiu, căsătorit cu Ioana Măcreanu. Nea Gică a fost pentru mulți ani gestionarul cooperativei de consum din Vintilești, pe la care treceam în fiecare zi în drum spre grădiniță și de la care primeam o „Eugenie” și jumătate, în schimbul monedei de 1 Leu pe care o primeam dimineața de acasă. Cooperativa era ceva impresionant pentru noi copiii. Nea Gică trona în spatele unei tejghele lungi de lemn, având în spate rafturile pline cu tot felul de mărfuri, de la biscuiți, bomboane tari și lăzi cu marmeladă, până la suluri cu pânzeturi, stambă sau diftină. Pe tejghea era un rezervor mare, pătrat, cu ulei de floarea soarelui, iar în fața magazinului era butoiul cu gaz de lampă.

Nea Gică era un personaj volubil și amabil cu toată lumea. A fost un om cinstit, chiar dacă i se mai spunea și „Grecu”- aluzie la faptul că ar fi fost un fel de negustor pișicher -  nume dat de unii dintre bărbații care își mai cheltuiau banii pe vin sau țuică la „cumperativă”, iar când ajungeau acasă justificau nevestelor lipsa banilor prin faptul că „i-a înșelat Grecu”.

Mica morală acestor două povestioare este aceea că fiecare familie are măcar o poveste interesantă, iar toate aceste povești trebuie spuse, acum cât ne mai amintim de ele, pentru a nu se pierde definitiv.

Mulțumiri speciale pentru doamnele Florentina Macreanu și Ileana Diana, care mi-au pus la dispoziție informațiile și fotografiile!

Surse:
Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)  

Text și imagini oferite de doamnele Florentina Măcreanu și Ileana-Diana Orășanu

„Înainte de a auzi de cuvântul „brand” și înainte de a ști ce înseamnă, am adulmecat, mirosit, privit, gustat, înfulecat, savurat „brandul nostru local” - Pâinea de Lișcoteanca.

Prima mea uimire a fost când, proaspătă și entuziastă învățătoare, m-am prezentat la școala din Târlele Filiu și noii colegi de cancelarie au zis: „Spui că ești din Lișcoteanca? Văleu, voi aveți acolo pâinea aia bună - bună... Să ne aduci și nouă.”

N-am înțeles mare lucru și n-am priceput de ce trebuie să le aduc lor pâine; doar trecusem pe lângă brutăria lor; aveau și ei.

Doar când a dispărut brandul, la un moment dat, am înțeles ce aveam noi și nu ne minunam că avem, căci credeam că ni se cuvine: PÂINEA - rotundă, mare, aburindă, crocantă la exterior și cu un miez... dar ce miez! Alb – gălbui, pufos, cu înnebunitoare aromă, din care văd și acum cum ies aburii... Pentru lișcoteni, drumul pâinii era drumul spre casă, povestit, mers alene, chiar dacă ne așteptau ai noștri, obligatoriu rupând din coaja fierbinte a pâinii, roată - roată, până rămâneam cu jumătate. Pâinea era asociată cu „știrile” auzite stând la rând, în fața brutăriei, cu glumele, poveștile, prieteniile sau tachinările zilei. Și ce necaz era când, după o oră de stat la rând, se termina fix în fața ta; dezastru. Nea Nicu Girip sau tanti Aurelia apăreau la geam și spuneau: Băgăm acum în cuptor. Ceea ce însemna că trebuia să aștepți până la cuptorul următor, în mirosul acela îmbătător de brutărie, sau să te întorci mai târziu, riscând să pățești la fel.

Meșterul pâinii era GIRIP NICOLAI (Nicu Girip sau Nicu Brutaru), poate omul care mi se părea mie cel mai serios din Lișcoteanca, căci nu mi-l amintesc zâmbind, născut din părinți lișcoteni (Girip  Vasile,  Girip  Cristina) la data de 18.04.1932.

De la fetele lui, Girip (Răileanu) Marcelica/ economist și Girip (Profire) Lenuța/ farmacist, Profesor Universitar la Facultatea de Farmacie, Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, aflăm că a absolvit întâi, după moda vremii, 4 clase, făcând  diferența până la 8 clase prin anii 1970. A  învățat meseria de brutar în armată și a lucrat ca brutar în timpul stagiului militar.

S-a căsătorit cu Butuc Aurelia (din Bordei-Verde) și a trăit în Lișcoteanca până la data de 07.07.1988, când s-a dus să facă pâine albă și lipie în brutăria îngerilor.

 A fost „brutarul nostru” aproape 23 de ani, de la înființarea brutăriei în Lișcoteanca anilor ‘66, în cadrul CAP,  până în 1988, timp în care a avut și ucenici - Costică Mitof, Costică Gheorghiță, Gicu Măcelaru, Tache Dobre, Aurelia Girip. Pâinea se făcea din grâul oamenilor și știam toți că, dacă grâul nu e bun, nea Nicu Girip nu îl primește, căci strică pâinea.

Îl văd trecând pe ulița noastră, prin fața casei, pe bicicletă – acum îmi dau seama că îl vedeam pe drum doar pe bicicletă; îl văd în brutărie, serios și concentrat pe ce avea de făcut, vorbind foarte puțin, împărțind celor două - trei persoane care aveau acces limitat acolo din lipia proaspăt scoasă din cuptor.

Știu tot de la fetele lui că îi plăceau animalele - creștea vaci, tăurași, porci;  știu sigur că îi plăceau caii, dar la vremea aceea nu avea voie să îi dețină.

Veți spune poate că sunt mulți brutari devotați meseriei și sunt, dar Nicu Girip al nostru a avut har; anul 1988 a fost sfârșitul „brandului”, când el a plecat luând poate secretul pâinii, poate rețeta, poate sfințenia locului. Sigur că brutăria a mai funcționat, că noi am stat la același rând la pâine, că am dus sacii de grâu și am primit bonurile de pâine, că am povestit, de data aceasta și despre el, dar pâinea noastră cea de toate zilele a fost doar bună, nu cea mai bună; de altfel, și vremurile s-au schimbat.

Am rugat-o pe Nuța, colega mea de clasă și fata cea mică a lui Nicu Girip (Prof. Dr. Lenuța Profire – Decan al Facultății de Farmacie din Iași) să îmi scrie o amintire cu/ despre tatăl ei. Ceea ce mi-a scris m-a uimit și m-a bucurat, pentru că este completarea frumoasă, rotundă, a amintirilor mele despre omul serios – prea serios, Nicu Girip, este acea latură sensibilă, umană a omului care își iubește nu doar meseria, ci mai ales familia; abia acum am înțeles rețeta pâinii noastre - Pâinea de Lișcoteanca. Voi reda cât mai fidel și o să vă las să descoperiți și voi „rețeta”.

Lenuța Girip (Profire) ne spune: ”Eram o fire mai băiețoasă și îmi cumpărasem un briceag. În același timp îmi plăceau și păpușile (bineînțeles, confecționate din coceni de porumb) și îmi trebuia o îmbrăcăminte pentru păpușă. Și, nu știu cum, tata mi-a împletit o haină pentru păpușă și eu i-am dat briceagul; păstrez această amintire frumoasă, cu tata, cu andrele, făcându-mi o jucărie.”

articol de prof. Ecaterina Carmen Bonciu 

Informații și imagini oferite de doamnele Răileanu Marcelica și Profire Lenuța, fiice

* **

Familia Girip este una dintre familiile cele mai vechi din Câmpia Brăilei. Neam de păstori aromâni, s-au stabilit pe teritoriul ce aparținuse de Odaia Vizirului - parte a Kazalei Brăilei - la sfârșitul secolului XVIII.
După pacea de la Kuciul-Kainargi, din 1774, Odaia Vizirului a fost cedată principelui Ipsilanti, care a adus aici mai multe familii de crescători de animale, din sudul Dunării. Printre cei veniți atunci se numără și o serie de familii din actuala comună Bordei Verde: Zaman, Gârbă, Mușat, Vlaicu, Girip, Tarachiu, Turcu etc.
După reforma agrară a lui Cuza, dn 1864, unii dintre ei au ales să fie împroprietăriți în satele comunei noastre: Bordei Verde și Lișcoteanca.

      „Mi-a spus de câteva ori că am fost primul copil ocrotit din Lișcoteanca. Am crezut că am fost eu mai specială, dar, cerând câteva date din biografie, am aflat secretul: Doamna Palaga Trandafira a venit în Lișcoteanca în 1966, anul nașterii mele.

Născută pe 21 mai 1939, în localitatea Râmnicelu, jud. Brăila, în familia unor țărani chiaburi, Dumitru Vasile și Dumitru Ștefana, tânăra Fira (Trandafira) a studiat întâi 7 clase elementare, apoi doi ani Școală Comercială, urmând a-și definitiva studiile cu trei ani de Școală Sanitară, studii care i-au dat calificarea pe care a profesat-o toată viața.

A venit în Lișcoteanca împreună cu soțul ei, Palaga Romeo Alexandru, născut la Cavadinești, județul Galați, fiul lui Dan Palaga, preot în satul Constantin Gabrielescu (licențiat în teologie, dar și al Conservatorului din Iași), și al Elenei Palaga, învățătoare. Au venit în Lișcoteanca împreună cu fata lor, Palaga Daniela Iulia, astăzi profesoară în Iași, apoi s-a născut mezinul familiei, Palaga Virgiliu Florin, astăzi inginer tot în Iași, locul în care s-a retras și doamna noastră la vârsta pensionării și orașul în care locuiește și acum.

Am întrebat-o ce ustensile a găsit în dispensar la instalare sau dacă a găsit ceva și mi-a răspuns că a găsit o trusă de seringi și a preluat farmacia.

Doamna Palaga, ”Moașa”, doamna „Fira” a fost timp de 38 de ani MEDICUL satului; nu exagerez cu nimic, chiar dacă dumneaei a lucrat de-a lungul timpului cu diverși medici: Turcu Mircea, Lepădatu Aurelian, Arghiropol Gheorghe, Mocănașu Reghina, Anastasiu Carmen, Bujoi Rodica.

Fiecare din acești medici și-a făcut datoria pentru câțiva ani, apoi s-a transferat; din șirul lor cred că noi, lișcotenii, am rezonat cel mai mult cu domnul doctor Lepădatu Aurelian, devotat bolnavilor și după ce a plecat de aici, pentru că i se cerea mereu ajutorul, părerea sau a doua opinie medicală.

Dar doamna noastră Palaga Trandafira a rămas la noi, cu noi, și, deși nu sunt sigură că Moș Crăciun sau Moș Gerilă a pătruns în toate casele noastre, doamna Palaga sigur a ajuns și nu o dată, ci de multe ori, cu trusa de seringi în mână, vorba alinătoare și zâmbetul pe buze. Doamna ne făcea bine, ne știa istoricul medical, era mereu la curent cu noutățile în domeniul medical și cred că a fost o asistentă pe care orice medic și-ar fi dorit să o ai aibă în preajmă.

În lumea satului era extrem de populară, stătea de vorbă cu fiecare, schimba rețete sau modele de tricotat. Sigur vorbea și despre sport, în special tenis, căci aflăm de la Daniela că urmărește și acum toate meciurile de tenis de câmp și este mare fan Djokovic.

Dispensarul a devenit și casa lor, un loc fără program pe ușă, căci doamna era mereu acolo, disponibilă la orice oră, iar eu îmi amintesc de minunata penicilină injectabilă, pentru care doamna venea în vizită din șase în șase ore, zi și noapte, îmi amintesc de halatul de molton, de zâmbetul larg când intra pe ușa odăiței noastre și, deși aveam doar patru ani, de ceea ce m-a învățat să fac ca să nu mă doară; și acum cânt în gând, când mi se face o injecție.

În casa lor era atmosfera unor intelectuali, cu biblioteca și cărțile la loc de vază, căci doamna era și este pasionată de lectură și am convingerea că dacă aș întreba-o ce cadou să iau când mă duc în vizită sau la o aniversare, mi-ar răspunde: o carte.
      Am multe amintiri și multe motive de recunoștință, așa cum cred că au mulți dintre consătenii mei, iar dacă ar fi să rezum la câteva cuvinte descrierea doamnei Palaga Trandafira, acestea ar fi: om bun, profesionist, modest, devotament, dăruire, toleranță, ..., sfințenie. ”

articol de prof. Ecaterina Carmen Bonciu 

    ” Mi-aduc aminte și mă gândesc de adeseori la bunicul meu, Gheorghe Satnoianu - fie-i sufletul în pace, în lumea de dincolo - și realizez cât de mult din ceea ce sunt astăzi îi datorez și cât de multe din lucrurile pe care le știu astăzi, i le datorez lui.

Din păcate, nu l-am prins în viață foarte mult dar eram fascinată de tot ceea ce ne povestea, eram, cum se spune, numai ochi și urechi. Și chiar dacă atunci nu îmi dădeam seama, toate aceste povești au rămas acolo, adormite, în subconștientul meu, pentru ca să iasă la lumină și să conștientizez astăzi, cu mintea și simțirea de om matur. Și ca să nu rămână uitate, vreau să vi le dăruiesc și vouă, cu „piele de găină”!

Tataia Gheorghe Satnoianu s-a născut chiar la începutul secolului XX, în anul 1900. A făcut școala din sat și a fost toată viața plugar. Eram un om puernic. A făcut armata și războiul ca jandarm. I-a plăcut ce a învățat în armată și a continuat să se „antreneze” singur, toată viața. Că să își mențină o poziție dreaptă a coloanei, oișnuia să își țină bastonul la spate spate, cu coatele, in poziție orizontală, și se plimba așa prin curte, timp îndelungat. Avea o dantură foarte puternică, și ridica cu gura, sacii de grâu sau porumb.

Pe atunci, erau aduși și la Lișcoteanca militari, la munci agricole, fie la CAP fie la una dintre fermele de stat. Tataia făcea „skandenberg” cu soldații tineri, și îi biruia! Îi provoca și la ridicarea cu gura a sacilor plini, dar cel mai adesea aceștia se dădeau bătuți.

Când a fost timpul, bunicul s-a căsătorit cu bunica Stoica. Au ridicat împreună o căsuță mică, cu două odăi mici, mici, și un antreu, mic mic de tot. În casa aceasta și-au crescut toți cei 7 copii, care aveau să supraviețuiască, din cei 11 născuți. Printre ei și mama mea, Dumnezeu să o odihnească în pace, sus în ceruri!

Tataia Gheorghe nu a avut multă școală, dar a fost înzestrat cu o inteligență nativă superioară. Îi plăcea să fie informat, „să știe” ce mai e prin lume, știa să citească, avea o grămadă de cărți, almanahuri, gazete și ziare. Îi plăcea să citească ziarele zi de zi, imediat ce erau aduse de poștaș, pentru că era unul dintre puținii din sat, care avea abonament la ziare!

Nu am cunoscut pe nimeni din sat așa avid să citească despre tot ce se întâmplă în lume. Pot spune că era un fel de Ilie Moromete, în satul nostru. Ca o paranteză, acum sunt din ce mai mult convinsă că dragostea pentru cititt am moștenit-o de la el. M-am tot întrebat mereu, până astăzi, de ce citeam eu atâtea cărți de la biblioteca școlii din sat - de mă certa mama, și îmi spunea că o să înnebunesc, de la atâtea cărți citite - de ce, la liceu fiind, la oraș cu părinții, mă ascundeam cu veioza sub plapuma și citeam cărți. Acum sunt sigură că această plăcere a mea, mi-a fost transmisă doar de la el, din copilărie. Pentru că părinții mei citeau și scriau foarte încet și au terminat 8 clase la „fără frecvență, abia când eu eram în clasa a șaptea.

Tataia era un om credincios și generos, și avea felul lui propriu de a arăta aceste lucruri.Mereu avea bani, îi ținea făcuți vălătuc, în spatele icoanei, dar puțin scoși în afara ei, și ne spunea așa: „Banii ăștia, îi țin să se vadă și nu mi-e teamă, pentru că dacă cineva vrea să-i ia, Dumnezeu îl vede, și are pe conștiință că ia furat!” În permanență, când erau zile sfinte - Sfântul Petru, Sfântul Ilie, Sfânta Maria - nouă, nepoților ne dădea în dar, bani mulți, câte o hârtie albastră de 100 de lei, bani care chiar aveau valoare! Ne dădea acești bani, ca ofrandă adusă Sfinților, și, dacă se întâmpla să fie vreme de secetă, se ruga Sfinților să aducă ploaia și să rodească pământul!

 Tataia meu avea avea așa o filosofie  și un mod al lui de a vedea lume. Țin minte că ne citea despre cum s-a creat lumea, de la începuturi, și cum s-a înmulțit neamul omenesc din ei doi, din niște cărți vechi, cu foi subțiri îngălbenite si rupte pe margini, cu poze cu Adam și Eva....și tot așa. Știa toți patriahii din Biblie, cine din cine provine. Tataia ne spune că noi, toți oamenii, suntem neamuri, și că, dacă vreodată vom întâlni un străin, în lumea asta, cu numele de Satnoianu, noi suntem neam cu el, dar și cu toată lumea.

Ne povestea că în Biblie, scrie că vor apare pe pământ păsări cu cioc de fier, și el le-a asociat a fi avioanele. Pe de altă parte, ne mai explica și o teorie că ar fi posibil ca omul sa se tragă și din maimuță, dar aici nu prea am înțeles!

Tataia se pricepea să interperteze visele și credea în lumea nevăzută! Prin vis a aflat ziua și anul când el va muri, ne-a comunicat-o tuturor, cu mulți ani înainte, și așa s-a întâmplat!

Ne povestea, că odată, în viața lui, el a fost cu capul în Cer, în lumea de dincolo!

- „Cum așa tataie?”, l-am întrebat eu!

- Pai uite, odată am fost tocmai sus, pe un vârf de munte, și acolo a apărut un nor alb, în așa fel încât, doar capul meu era în cer, iar picioarele stăteau pe pământ, fără să fie și ele în nori ... Acum tot stau și mă gândesc, tataia oare a visat atunci? El nu era un visător, era un om cu picioarele pe pământ, cu capul pe umeri, dar și conectat cu Dumnezeu, în permanență.

Mi-amintesc o întâmplare de demult, când tataia a căutat fantome, în conacul părăsit de la marginea satului, era curios sa vadă dacă există. Și-a luat toiagul și câinele, și a pornit spre conac, ziua în amiaza mare. La întoarcere ne-a spus că el crede că existau fantome acolo, a auzit zgomote prin pod, și camere, dar ne-a mărturisit că totuși i-a fost teamă și nu le-a mai căutat, a plecat și nu sa mai dus pe acolo.

Cea mai dragă amintire cu el sunt momentele când ne plimba, pe mine și pe sora mea, la balta de lângă sat, ne plăcea să ne conectăm cu natura, era hazliu în permanență și ne făcea să râdem. Ne ducea să ne așezăm sub un stejar masiv, secular care era în preajma conacului. Ce frumos era, ce bine mirosea iarba de sub stejar și gâzele cum mai zburau, iar noi stăteam sub umbra lui...

Amintiri ....”

articol scris de doamna Lenuța Munteanu (nepoată) 

   „Voi comuniștii cunoașteți dreptatea dar nu o aplicați; vreți să trăiți numai voi și alții să moară.”

Maria Fodor

     Maria Fodor (Boală) s-a născut la 26 aprilie 1931 în Bordei Verde, fiind fiica lui Mihalache și Pașca Boală. A absolvit cinci clase la școala primară din Bordei Verde, între 1938-1943, având ca învățător pe Vasile Vârnav, fiind „cunoscută ca o persoană silitoare la învățătură și cu comportări frumoase”.

     Din cauza sărăciei, la vârsta de 17 ani pleacă de acasă, muncind în diferite locuri din Covasna, Brașov, Beiuș sau Constanța, ajutată fiind de învățătorul Ioniță Comșa, originar din Bordei Verde, cu care era rudă.

     La Constanța l-a cunoscut pe Gheorghe Fodor, care își satisfăcea stagiul militar, și cu care avea să se căsătorească. După căsătorie s-au mutat la Urziceni, unde ea lucrat ca muncitoare la fabrica de cărămidă.

      În vara anului 1959, soțul ei a fost concediat, în mod abuziv, de către conducerea fabricii, familia rămânând fără o sursă de venit și trecând printr-o situație foarte dificilă. Nemulțumită de această decizie, Maria îi cere soțului să ia atitudine și să meargă la conducerea raionului pentru a reclama situația. Cum soțul ei a refuzat să facă acest lucru, i-a spus că va face ea acest demers.

    În perioada următoare, Maria Fodor trimite trei scrisori anonime către conducerea PCR, în care denunță abuzurile comise de autoritățile comuniste locale.

„Sunt șomer în Urziceni, așa vrea Partidul și Guvernul și comuniștii. Acesta e adevărul, dar nu credeam că va fi așa. Mai spuneți că „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, dar nu e adevărat. Jos lozinca! Era mai bine cu moșierii și Hageanov [fostul proprietar al fabricii din Urziceni].”

     Dar, mai mult decât atât, Maria Fodor denunță regimul comunist în sine ca fiind unul criminal și îndreptat împotriva poporului:

„Voi comuniștii cunoașteți dreptatea dar nu o aplicați; vreți să trăiți numai voi și alții să moară. Eu strig pentru marea revoluție, strig, vreau un nou război, război contra comuniștilor. Huo comuniștilor hoți și curvari, ați nenorocit lumea. Comunism înseamnă distrugerea omenirii!”

Eu spun și iară spun, gândiți-vă bine ce faceți! Că voi și partidul răsculați și ațâțați lumea la război, voi vreți răscoală, voi vreți război, fiindcă voi lăsați lumea pe drumuri, fără serviciu, voi nu faceți dreptate, așa cum trebuie, și sunteți contra lumii, contra poporului. Așa că eu, cu voi nu vreau să mai fiu acum.”

     În urma unei anchete desfășurate de Securitate, este identificată ca autoare a scrisorilor. A fost turnată chiar de soțul ei, pentru a scăpa el de acuzații. La 12 august 1959, a fost arestată de Direcția Regională a Securității Statului București. Pe timpul anchetei a avut o atitudine demnă și a susținut tot ceea ce a scris în scrisori. A refuzat oferta Securității de a retracta cele spuse, în schimbul achitării sau a unei pedepse minime. Pentru aceasta, a fost condamnată, pentru „uneltire”, la trei ani închisoare, pe care i-a executat complet,  în penitenciarele Văcărești, Jilava și Arad.

     Ancheta făcută de partid avea să confirme toate acuzațiile aduse de Maria Fodor conducătorilor comuniști din Urziceni. A fost destituită toată conducerea raionului și concediată conducerea fabricii de cărămidă.

     Dar Maria Fodor, deși s-a probat că spusese doar adevărul, nu a fost iertată. A făcut toată pedeapsa, fiind eliberată la 23 iulie 1962.

Sursă:
Iulian Măcreanu, Represiunea comunistă în Județul Brăila. Studiu de caz comuna Bordei Verde, text manuscris 

   „M-am născut în anul 1956 în comuna Bordei Verde, adusă pe lume de moașa Vlaicu, în casa de nașteri a satului și botezată în biserica din sat, pe vremea dascălului Ion Marinescu, tatăl viitorului protopop Gheorghe Marinescu.

Familia mamei mele, se pare că este de peste 100 de ani în Bordei Verde, ea trăgându-se din neamul Moșneag. Bunicul, Niculaie Moșneag, om al satului, s-a căsătorit cu o fată din Oprișenești, în perioada interbelică. Împreună au avut 4 fete: Valeria, Georgeta (mama mea), Reveica și Aurelia. În Al Doilea Război Mondial, bunicul a plecat pe front și a avut șansa să se și întoarcă, lăsând în toți acei ani toate grijile vieții și ale familiei, pe umerii soției.

Deținea ceva pământ, cal, căruță, vie... Dar la colectivizare a pierdut totul și acest lucru l-a marcat pe viață. Așa l-am perceput eu, ca fiind toată viața un răzvrătit, care nu și a mai găsit rostul în noua structură socială. S-a auto-atașat pe lângă moară, care era peste drum de casă, și, până l-au lăsat puterile, a muncit acolo, criticând subtil, în felul său de țăran mucalit, regimul și noua ordine socialistă.

Eu m am născut în vara lui 1956 la casa de nașteri din sat, cu moașa Vlaicu. Tata, fiind ofițer, era plecat atunci în misiune și mama, știind că vine momentul nașterii, a decis să se întoarcă și să nască acasă, în satul natal, căutând siguranța familiei. Ca fapt divers, peste ani, am căutat, la un moment dat, în registrul dispensarului din Bordei Verde fila unde ar fi trebuit să se fi făcut consemnarea venirii mele pe lume, dar pagina aceea lipsea....

Noi suntem cumva rude, din partea lui tataie, cu familia Păvăloiu. Tanti Maria cea cu venerabila vârstă de peste 100 de ani, ocupă un loc clar în amintirile mele din copilărie - era croitoreasă și îmi făcea nu numai rochițe ci mă învăța sa-mi fac păpuși prin tehnica pe care azi o numim pretențios „bricolaj.” Drag nouă, și văr cu mama, era nenea Petrică Frățilă, cel care practic a „electrificat” comuna.

A-și completa cu încă o amintire: copil fiind ,mergeam pe jos cu mama, la Târle Filiul, unde locuia sora sa, Reveica, măritată cu un bărbat din neamul Crestez (am citit că numele se regăsește din vechime în zona). O singură dată am mers în Vintilești, unde știam că era o comunitate adventistă.

Vacanțele petrecute la Bordei Verde, ani de a rândul, mi au lăsat o sumă întreagă de amintiri și alte povești despre oameni și sat. Nume ca Șcheaua, Nisipeanu, Boală, Tudorașcu, Mănzală, Frățilă ..., le auzeam frecvent rostite, ca fiind oamenii cu care familia bunicului interacționa.

Îmi amintesc zona de pe islaz în care vara se instala un fel de parc de distracții („comedia”!), oamenii la joc la horă, nunți și înmormântări văzute peste gard, cu ochi de copil venit de la oraș. Mi o amintesc și pe Rozeta țiganca, așa îi spuneau oamenii, care umbla prin sat și nu știu exact de ce, noi copiii trebuia să ne ferim. Îmi amintesc de fântânile cu cumpănă și de condițiile modeste în care trăiau majoritatea oamenilor.

Nu am uitat nici lămpile cu petrol și nici patefonul adus de tataie de pe front, cum nu am uitat nici poveștile spuse la gura sobei, despre trecerea prin sat a armatei germane în retragere, dar și a celei sovietice (care se pare că au făcut mai mult rău). Am păstrat multă vreme tăblița de ardezie pe care fetele din familia Moșneag au învățat să scrie și să socotească...

Oamenii locului erau harnici și aveau dorința de a prospera, dar nu erau ajutați prea mult de natură: lemnul pentru case era salcâmul cel tare și strâmb, în loc de piatră foloseau lutul, pleava și bălegarul de cal, iar ca unică decorație pentru locuințe era varul, cumpărat în bolovani mari de la căruțele care îl vindeau pe ulițe și stins în gropi făcute în curte. Viscolul iernii și arșița verii erau nelipsite din viața lor, care nu a fost deloc ușoară.

Calea ferată era departe, cea mai apropiată gară CFR era la Ianca, autobuzele au început să circule târziu pe ruta asta și totuși, cu toate greutățile comunitatea a rezistat până azi.

Prin 1978/79, studentă fiind la medicină la Timișoara, am făcut un stagiu de practică la Dispensarul din comună. Era titular pe atunci un medic bucureștean - Gheorghe Arghiropol - dar „secretele profesionale” erau la familia Benescu - un cuplu de asistenți medicali foarte pricepuți, care duceau tot greul, colegul medic venind marți și plecând joi/vineri. Ei erau cei care se ocupau de vaccinări, nașteri, mici intervenții cum ar fi o plagă etc. Știau totul despre fiecare și, când am ajuns acolo, m-am simțit specială, pentru că știau ierarhia profesională și o respectau. Ba chiar am fost cu șareta și cu nenea Rică „Boxi”, vizitiul dispensarului, la Gabrielescu, la punctul sanitar.

Prin anii 1983/84, medic fiind deja, am mai petrecut ceva vreme în dispensarul comunei. Aceeași familie Benescu, același vizitiu, aceeași atitudine responsabilă față de grijile oamenilor.”

articol scris de doctor Constanța Costea

*   *   *

    Medicul Constanța Costea s-a născut la 25 iulie 1956 în Bordei Verde, în familia Dreptate. Tatăl său, ofițer la Brăila, fiind plecat în misiune în perioada când s-a născut, mama sa Georgeta Moșneag - fiica lui Niculae și Marița Moșneag - a decis să vină să nască în satul natal, pentru a avea familia aproape.

     A urmat școala generală și liceul în Brăila iar în perioada 1967-1982 urmează cursurile Facultății de Medicină de la Universitatea din Timișoara.

    După absolvire fiind repartizată la Spitalul Clinic Județean de Urgență Brăila,  unde și-a desfășurat activitatea profesională, ca medic primar în specialitatea Imagistică și Radiologie Medicală, în perioada 1982-2023. În perioada 1978/1979, ca studentă, și 1983/1984 ca medic, a efectuat stagii de practică la dispensarul din Bordei Verde.

  Respect memoriei spirituale a comunității de la Bordeiul Verde

„În poza alăturată se prezintă o imaginea de examen școlar, în care eleva, sub supravegherea profesorului său, își prezintă răspunsul la problema care i s-a pus. Profesorul este tatăl meu, Paul Martin, omul care în împrejurări precare din copilărie și în pofida persecuțiilor politice inumane de mai târziu, a reușit prin tenacitate și încredere în forțele proprii, să-și creeze o carieră profesională de invidiat și să-și edifice o familie onorabilă, bazată pe principii moral creștine și educaționale moderne (educație bazată pe puterea cuvântului, excluzând pedepsele fizice).

Datorez acest respect faptului că geneza evenimentelor, care au favorizat ridicarea standardului de viață al familiei în care am crescut, s-a aflat aici la Bordei Verde, în preajma Primului Război Mondial. Dar pentru redarea fidelă a simțămintelor trăite de tatăl meu în acea perioadă, cred că este mai bine să-i reproduc povestea din Monografia Familiei scrisă de dânsul, (cu mici intervenții).

În 1914 când mama tatălui meu, moașa Rădulescu Soare, a fost mutată cu serviciul la Bordeiul Verde, fiul ei (tatăl meu când era copil) a trebuit să urmeze clasa IV-a primară cu un învățător cam delăsător în profesie, dar fervent adept a lui Bachus, de la care nu a reținut mai nimic. Norocul copiilor a fost că în ultimul an de studiu le-a venit un învățător destoinic domnul Dobre Stanciu, care le-a schimbat complet viziunea.

”Copiii și-au dat seama imediat pe ce mâini au intrat. De unde până atunci domnul Mușat (învățătorul anterior) nu avea mai mult de 4-5 elevi în clasa V-a, domnul Stanciu a populat imediat această clasă cu elevii care întrerupseseră școala și cu cei care vroiau să mai repete clasa V-a. Atunci se redeșteptară din hibernarea lor toate forțele mele și devenii iarăși cel mai bun din clasă. La examenul de absolvire ținut la centrul Ianca am fost clasificat primul între toți candidații cu media generală 9,54. Toți ai noștri au reușit atunci. Acestea au fost rezultatele muncii învățătorului Dobre Stanciu. Trebuie să spun că în mare măsură tot el, prin exemplul personal a fost factor determinant și în alegerea carierei mele de învățător”.

După terminarea cursului primar, mama tatălui meu, care prețuia foarte mult știința de carte, l-a înscris pe proaspătul absolvent la Școala Normală de învățători de la Galați. Dar, cu toate că auspiciile pentru continuarea instruirii sale erau excelente (rezultate bune la învățătură, susținere neclintită din partea mamei sale și influența puternică a personalității învățătorului Dobre Stanciu, luat ca model) el nu a mai reușit să înceapă școala, din cauza izbucnirii războiului, fiindu-i restituite actele de înscriere.

Dar pregătirea temeinică și orientarea sănătoasă către învățătură, primite la Bordei Verde, au dăinuit în subconștientul lui, de-a lungul perioadei cumplite de doi ani, de ocupație străină, care au urmat, perioadă în care generația tânără ne mai dispunând de o supraveghere temeinică, a fost lăsată de izbeliște, pradă tentațiilor nedemne de tot soiul.

Așa s-a făcut că în 1919, când a luat ființă la Brăila Școala Normală de învățători, mama tatălui meu și-a înscris fiul imediat la examenul de admitere, la această școală. Iată ce scrie fiul ei în monografia amintită :

„Doar o săptămână m-a pregătit tânărul învățător Gh. Durilă : am dat examen și am reușit bursier. Când m-am văzut pe lista celor reușiți – eram al 7-lea - întreaga mea ființă fu ca străbătută de un curent electric. În sufletul meu se limpeziră dintr-o dată cărările vieții și gândurile încâlcite care-mi înneguraseră până atunci fruntea, se împrăștiară. De acum aveam o țintă precisă către care trebuia să merg și am mers cu hotărâre către ea. Am învățat cu atâta sârguință încât în fiecare an de studiu am fost clasificat primul. La examenul de diplomă fui de asemenea clasat primul cu media generală 9,70”.

Școala normală de învățători din Brăila, prin calitatea ridicată de instruire a viitorilor învățători, având profesori de mare prestigiu precum: filosoful Vasile Băncilă, istoricul și criticul literar D. Panaitescu Perpessicius, filosoful și matematicianul Anton Dimitriu etc. a fost un loc privilegiat pentru formarea caracterelor adecvate învățătorilor în activitate, având în vedere că la clasă, mulți copii nutresc dorința de a-și adopta învățătorul, ca model de viață. Iată ce a scris tatăl meu în acest sens:

„Sacrificiul făcut de părinți cu mine, n-a fost zadarnic. Știam că ei trăiesc numai din rodul muncii lor, că își consumau modestele lor mijloace să facă față cheltuielilor cu întreținerea mea în școală și, la rândul meu, socoteam că ar fi o rușine, de o mie de ori rușine, să le îngreunez această situație, în loc să răsplătesc eforturile lor, cu succese la învățătură. Acest raționament matur, ca și conștiința că omul care vrea să ajungă la un scop hotărât trebuie să urmeze o singură cale, nu să alerge la dreapta și la stânga. Căci așa nu înaintează, ci rătăcește la întâmplare ca într-un labirint în care cu cât alergi mai mult, cu atât te rătăcești mai tare. Acestea au fost principiile fundamentale ale sârguinței mele aplicate la învățătură. Pe baza lor am fost capabil să rezist și eu tentației de a lăsa școala neterminată pentru un serviciu la poștă, cum făcură câțiva prieteni de ai mei, sau să aspir la alte ocupații decât aceea de învățător, după ce am terminat școala.

De asemenea, tot în această perioadă de studiu, începură să se definească mai bine și forțele mele sufletești. Nu mai trăiam sub înrâurirea depresiunii morale din timpul războiului, ci sub aceea a educației și instrucției. În această perioadă, în măsura în care experiența individuală se îmbogățea și în măsura în care aptitudinile mele se exercitau impregnate de conținuturi noi, individualitatea lua drumul spre formarea caracterului. Spre deosebire de comportarea mea din perioada războiului, învățam acum să realizez totul în viață numai prin străduință și muncă cinstită și să mă abțin de la orice acțiuni degradatoare, chiar dacă acestea mi-ar fi procurat mărire, putere ori venituri. Sufletul meu prins de atâtea ori în viață la răscrucea unor astfel de tentații sau slăbiciuni omenești din mine, nu s-a rătăcit.

Așa mă formam acum. Era tocmai epoca când caracterul ia forma concretă și libertatea de acțiune. Pe lângă partea nerațională din spiritul meu, care se lăsase până atunci influențată de toate efectele vieții exterioare, apărea acum și alta, rațională, care mă forma într-așa fel, ca nimic să nu mă mai poată clinti, înspăimânta sau birui.”

Narațiunea continuă cu o autoflagelare a scăderilor omenești specifice tuturor, fără a se exclude („Arătați-mi omul care nu este suspus patimilor sale și-l voi păstra în inima inimii mele” - Schakespeare – Hamlet). Asupra acestora poate revenim cu altă ocazie. Iar în final face apologia experienței de viață. După dânsul, experiența se capătă în urma împrejurărilor trăite, și numai dacă astfel de împrejurări se repetă, experiența poate fi de un real folos. Situațiile pe care le întâlnim pentru prima oară în viață rămân așa cum le soluționăm, fiecare după măsura înțelegerii și posibilităților noastre, cu urmările lor și nu de puține ori vedem la sfârșit că trebuia procedat altfel. Doar nu degeaba s-a creat proverbul „Dă-mi Doamne mintea românului, cea de pe urmă”. Iar, ca să fixeze mai bine ideea, adaugă:

„Așa e viața ca un teatru, Și noi suntem actorii ei. Numai că-n celelalte teatre, Când ești pe scenă, știi ce vrei, Pe câtă vreme teatrul lumii, Îl joci cu rolul ne-nvățat. Și nu e nici măcar sufleurul, Să-ți sufle când te-ai încurcat.”

Este important să se știe că Școala Normală de învățători de la Brăila, prin curricula de instruire a viitorilor învățători, materia „Datoriile Învățătorului” se remarca prin atenția deosebită acordată legăturii cu țara, cu precădere cu satele. Se făcea o întreagă enciclopedie psihologică a țăranului, lucru care, în mare măsură, s-a datorat regretatului filosof Vasile Băncilă. Astfel, absolvenții școlii plecau la locurile lor e muncă, pregătiți să se integreze mai ușor în treburile obștești ale localităților.

Vă întrebați, poate, ce legături au toate acestea cu fotografia din postare? Răspunsul rezidă din viața activă a tatălui meu, aceea în care și-a aplicat practic bagajul de abilități și valori acumulat în perioada de instrucție. La acest aspect ne vom referi însă cu altă ocazie.

Acum este important de menționat că soarta a vrut ca în această etapă tatăl meu să se întâlnească din nou cu mentorul său, învățătorul Dobre Stanciu. De data aceasta, întâlnirea avea să se producă pe tărâm profesional la Brăila. Domnul Stanciu era lider al învățătorilor din județul Brăila și după ce ocupase funcția de revizor școlar, ajunsese în final președinte al filialei Brăila a Asociației Generale a Învățătorilor. Tatăl meu, după o activitate remarcabilă, didactică și obștească la satul Cuza Vodă (fost Pârlita) și o activitate de 3 ani ca învățător la școala de aplicație de pe lângă Școala Normală din Brăila, a fost asimilat de inspecția de specialitate cu învățătorii cu gradul cel mai înalt în învățământ. După care a fost transferat la Brăila unde, în final, a ajuns director la fosta Școală Primară de băieți No. 7, căreia i-a ridicat prestigiul între cele mai bune școli din oraș. Apropierea dintre cei doi, în aceste condiții a fost firească. Împreună cu alți câțiva învățători merituoși, în jurul domnului Dobre Stanciu s-a coagulat un grup de învățători, care era privit ca elita orașului în această breaslă.

Activitatea educațională, în perioada lor, a fost de cu adevărat profesionistă. Aș putea aminti doar un detaliu. Pentru informarea și îndrumarea învățătorilor din județ (și nu numai), în anul 1928, domnul Dobre Stanciu a înființat revista Foaia Învățătorului, la care timp de 7 ani (1934-1941) redactor a fost tatăl meu. Din păcate, evenimentele majore care au trecut peste țară (Al Doilea Război Mondial și trecerea țării în zona de influență sovietică) au destrămat sistemul educațional și, odată cu el, a dispărut și acest nucleu de elită al învățătorimii brăilene.

Odată cu aplicarea regimului de prigoană de decimare a valorilor culturale tradiționale ale țării, din anii 1950, întregul grup a fost arestat și nu a fost eliberat decât după moartea dictatorului Stalin, în 1953. Cu toții au rămas însă fără serviciu. Poza pe care o vedeți în postare este din această perioadă. Când în învățământ a apărut criza de profesori de curs mediu, tatăl meu s-a instruit autodidact și, bazându-se pe ampla experiență pedagogică de care dispunea, a fost în stare să ocupe cu succes, un post de profesor suplinitor la materiile Matematică și Limba Română. Poza este de la examenul de admitere în clasa a IX-a la matematică, a tinerei candidate.

Sămânța învățării temeinice, sădită cu dragoste, cândva, în sufletul copilului din această poveste, la Bordei Verde, de către domnul Dobre Stanciu, a dat rodul salvator al înțelepciunii, într-un moment greu al vieții acestuia, atunci când era nevoie de el. Este doar un exemplu din multe altele, de ceea ce era „învățătorul de altă dată” pe meleagurile noastre.”

articol scris de domnul inginer Emil Martin, fiu

*   *   *

    Paul Martin s-a născut la 13 septembrie 1903 în orașul Brăila, fiind fiul lui Zaharia Martin și Dumitra Rădulescu. A absolvit primele patru clase la școala din Urleasca, unde mama sa era moașă comunală. La sfârșitul anului 1914, desființându-se postul de la Urleasca, mama sa este mutată la Bordei Verde. Aici Paul Martin va urma clasele gimnaziale, cu învățătorul Dobre Stanciu, căruia îi va purta eternă recunoștință pentru calitatea învățământului din școală. Întrerupe studiile în perioada războiului. În anul 1919 este declarat admis la nou înființata Școală Normală din Brăila, pe care o absolvă în anul 1923.

     Este repartizat ca învățător în  Pârlita (Cuza Vodă), unde activează timp de trei ani, după care se transferă la Brăila, pe un post de învățător la „Școala de Aplicație”, de pe lângă Școala Normală din Brăila. Ulterior a obținut titularizarea la Școală Primară de băieți No. 7, unde și-a desfășurat întreaga activitate, ajungând director al acesteia, la sfârșitul anilor 1940. În toată această perioadă a fost unul dintre colaboratorii cei mai apropiați ai fostului său dascăl de la Bordei verde, învățătorul Dobre Stanciu, acum revizor școlar și președinte al filialei Brăila a Asociației Generale a Învățătorilor.

     Împreună cu tot grupul de învățători din jurul lui Dobre Stanciu, la 16 august 1952, a fost arestat de Direcția Regională a Securității Statului Galați, fiind condamnat pentru „instigare publică” la patru ani închisoare, din care a executat doi ani, în penitenciarele Brăila, Galați și Giurgiu. A fost eliberat la 6 martie 1954, prin suspendarea pedepsei. 

    După revenirea din închisoare, continuă să predea, ca profesor suplinitor, la școli din Brăila, până la pensionare.