Poveștile comunității

Membrii Guvernului prezenți la activitate (la pupitru prim-ministrul Marcel Ciolacu)

Conacul a fost ridicat de Mhu Stilu, agricultor și comerciant de cereale de origine greacă, din județul Brăila, devenit, în anul 1896, proprietar al unei părți din moșia Lișcoteanca, de cica 1.200 ha. Moșia Stillu era situată în partea de vest a comunei Filiu, la hotarul cu comuna Viziru, având forma unei fâșii dreptunghiulare, ce pornea din Călmățui spre nord, spre șoseaua Bordei Verde - Viziru. În partea de sud, în luncă era o baltă, în suprafață de 81 ha.
      Sediul administrativ al noii moșii a fost stabilit în anul 1898, pe muchia Călmățuiului, fiind, înconjurat cu șanț de jur împrejur, având o suprafață de 12,5 ha și armanul cu o suprafață de 50 ha. La nordul era o plantație de salcâm de 17,5 ha.
      Mihu Stilu a construit aici o fermă agricolă model pentru acei ani, înzestrată cu tot ceea ce era necesar pentru o exploatație agricolă modernă, compusă din „casă de zid pentru locuit, locuințe pentru personal, han, magazie de cereale, atelier, remiză, grajduri, cocină, găinărie și moară cu motor pentru industrializarea produselor agricole”. În anul 1910 Mihu Stillu moare, moșia revenind  fiului său, Spiru Stillu
      După aplicarea reformei agrare, moșia rămâne cu o suprafață de 278,8 ha „situată în partea de sud a moșiei, care împreună cu conacul, cu armanul, balta, pădurea și terenul necultivabil formează un singur trup, având următoarele megieșii: la nord terenul expropriat; la sud delimitările moșnenilor Lișcoteanca-Satnoeni, islazul comunal Însurăței și  proprietatea Alexandru Broască; la est cu moșia Pănești, proprietatea fraților Corneliu, Aurel și Marius Pană; la vest cu moșia Bordeiul Verde, proprietatea Eforiei Spitalelor Civile din București, islazul comunal al locuitorilor din Cărămidari și delimitările moșnenilor Lișcoteanca-Satnoeni.”
      După expropriere, partea rămasă neexpropriată a fost vândută în anul 1920 către Mihail Kunkel și Ferdinand Kunkel, crescători de animale, de origine germană, din comuna Islaz, județul Brăila. Mihail Kunkel era econom de oi din Transilvania, stabilit în comuna Islaz în anul 1894, fiind premiat la trei expoziții regionale de creștere a animalelor, în perioada de până la Primul Război Mondial. Ferdinand Kunkel era fiul lui Mihail Kunkel, fiind tot crescător de animale.
      Conacul va rîmâne în proprietatea familiei Kunkel (ortografiată ulterior „Concăl”) până la exproprierea din anul 1945, când va fi naționalizat de stat, servind ca sediu pentru o fermă agricolă până, în anul 1990. După 1990, clădirea abandonată și de proprietari și de autorități avea să fie dărâmată de către locuitori, în prezent mai rămânând în picioare doar un perete de pe latura estică.
      Un fapt inedit este acela că în anul 1978 aici s-a turnat o mare parte din filmul „Doctorul Poenaru”, în care mulți locuitori din Lișcoteanca și Bordei Verde au făcut parte din figurație.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Mihail Cantacuzino (1640 - 1716) a fost fiul marelui postelnic Constantin Cantacuzino, îndeplinind funcțiile de mare stolnic și mare spătar al Țării Românești, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, fiind cel mai apropiat colaborator al acestuia.
    Ca și fratele său, stolnicul Constantin Cantacuzino și-a desăvârșit educația în Occident, studiind la Padova, și dobândind o aleasă cultură.
      În perioada domniei fratelui său, Șerban Cantacuzino a condus oastea Țării Românești în asediul Vienei (1683), iar în timpul domniilor lui Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino a fost sfetnic domnesc.
    Mihail Cantacuzino a fost decapitat la Constantinopol, în anul 1716, împreună cu domnitorul Ștefan Cantacuzino, stolnicul Constantin Cantacuzino, și Radu Dudescu, cumnatul domnitorului.
      Om luminat și învățat, spătarul Mihail Cantacuzino este cel care a înființat primul spital din țară, Spitalul Colțea, din București. Construit între 1704-1707, acesta avea cu 24 de paturi, fiind dotat cu o spiţerie, case pentru chirurgi şi „o şcoală de ştiinţe” cu „odăi pentru dascăli şi alte acareturi”. Organizarea şi funcţionarea spitalului au fost făcute după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Mendicanti din Veneţia.
      În vederea înzestrării noului așezământ spitalicesc cu o sursă de venit sigură și îndestulătoare, spătarul Mihail Cantacuzino desfășoară între 1682-1688 un amplu program de achiziții de terenuri, menite să refacă proprietatea mare  deținută de Doicești, în moșia Șchiaului (Bordei Verde), din județul Brăila.
      Astfel, pe lângă moșia Șchiau-Doiceasca (Bordei Verde), spătarul Mihail Cantacuzino a mai achiziționat două dintre moșiile vecine, Lișcoteanca, la sud, în 1702 (unul din boierii hotarnici fiind chiar unul din foștii proprietari din Șcheau, Radu Doicescu) și Colțica sau Coțofeneasca (Ionești-Berlești), la vest.
    În acest fel a reușit comasarea unei suprafețe compacte, înglobând aproape toate proprietățile din zonă, cu excepția uneia singure, aparținând vornicului Constantin Știrbei, care a rămas înconjurată de proprietățile Mănăstirii Colțea (Șchiau-Doiceasca, Colțica și Lișcoteanca-Colței) și care, în timp, va forma moșia ce se va numi Filiu.
    Mihail Cantacuzino a lăsat prin testament toate proprietățile achiziționate Mănăstirii Colțea, dar acest testament s-a pierdut pe timpul cât acesta s-a aflat în exil la Adrianopol, în 1715-1716.  În lipsa acestuia, după moartea lui Mihail Cantacuzino, petrecută în 1716, Mănăstirea Colțea solicită noului domnitor - Nicolae Mavrocordat - recunoașterea stăpânirii asupra moșiilor primite ca danie, lucru pe care acesta îl face printr-un hrisov din același an, prin care „întărește stăpânirea sfintei Monastiri Colțea asupra moșiilor Lișcoteanca, Șcheiul și Doicești ce au fost ale reposatului spătar Mihaiu Cantacudzino.”
      În acest mod, spătarul Cantacuzino a reușit să creeze o proprietate mare și unitară, cea mai mare și aducătoare de cele mai mari venituri pentru spitalul Colțea și ulterior pentru Eforia Spitalelor Civile.  Mai important este faptul că această proprietate a rămas neschimbată, în aceleași hotare între 1715-1921, când pământul a fost expropriat, în urma reformei agrare.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

    „Cojanii” sunt locuitorii vechi ai Câmpiei Brăilei, formând  - alături de păstorii aromâni, mocanii ardeleni și locuitorii veniți din zona de dal și munte ale județelor învecinate - una dintre principalele categorii de proveniență a populației actualului județ Brăila.
    Satul Bordeiul Verde ,de pe actuala sa locație, a fost înființat, cel mai probabil, în anul 1853, când, noul arendaș al moșiei Șcheaua-Doiceasca a Eforiei Spitalelor Civile - Iona Avram - l-a înregistrat ca aparținător moșiei, în conformitate cu cerințele stipulate de Regulamentul Organic și legile subsecvente. Tot atunci a denumit noua așezare „Bordeiul Verde”, după numele hanului aflat în apropiere.
    Înființarea satului, ca structură administrativă, a generat un proces natural de concentrare a populației răspândite pe teritoriul moșiei și de atragere altor locuitori, din alte părți, pentru a se stabili aici.
    Primii locuitori stabiliți aici au fost frații Dobre și Niculae Nisipeanu și Tudor, Șerban și Duțu Boboc, proveneau din satul Nisipuri (Deduleștii vechi), sat pe care fuseseră nevoiți să îl părăsească, fiind distrus în urma unei inundații catastrofale, care a provocat schimbarea mătcii râului Buzău. Fiindu-le oferite condiții mai bune de către Iona Avram, aceștia au acceptat să se mute pe moșia gestionată de acesta, convingându-i și pe câțiva dintre ciobanii ardeleni, înregistrați fiscal pe moșia Dudescu, cum erau frații Grigore și Radu Tudorie sau Petcu Robitu, să li se alăture.
    În următorii zece ani, până la împroprietărirea din 1864, mai mult de o sută de familii s-au stabilit în nou înființatul sat, o creștere explozivă care a făcut ca Bordeiul Verde să devină una din comunele mari ale județului Brăila.
    De unde au venit acești locuitori?
    O primă categorie era reprezentată de cei aflați deja pe teritoriul comunei, dar înregistrați fiscal în satele vecine: Viziru, Dudescu, Tâmpu Vechi sau Slobozia Perișoru.
    Din Viziru au venit familiile: Hornea, Lipan, Blănaru, Mirea, Gavrilă, Orășanu, Bogdan, Sterpu, Spânu, Mocanu, Milea, Răileanu, Burlacu, Mămăligă, Dimian, Leu, Zaharia, Drăgan, Istrate, Frâncu, Manea etc.
     Din Tâmpu Vechi au venit familiile: Turcu, Smeu, Moca, Boală, Cojocaru, Mei-Roșu, Zaman, Mânecă (Maneca)  etc.
    Din Slobozia Perișoru au venit familiile: Budur, Domițian, Perianu, etc.
    Din Dudescu au venit familiile: Gurău, Popa, Crețu, Manta, Bălan, Pârlog, Vioreanu, Fodulu, Ștefan etc.
    Din Morotești a venit familia Tarachiu.
    O a doua categorie o reprezintă crescătorii de animale din sate de pe valea Buzăului, distruse în urma unor inundații, și stabiliți ulterior în Valea Călmățuiului: Nisipuri (Deduleștii Vechi), Adunații ot Malul Buzăului au Adunații ot Pod Gurgueți.
      Din Nisipuri au venit familiile: Boboc, Nisipeanu, Gârbă, Robitu, Georgescu etc.
      Din Adunații ot Malul Buzăului au venit familiile: Butuc, Dediu, Buzea etc.
      Din Adunații ot Pod Gurgueți au venit familiile: Bălan, Mortu, Coteiu etc.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

„«Amintirile țițeiului»“ se numesc : șosea asfaltată dintre Ianca și Bordei Verde, către Surdila Găiseanca, de la șoseaua națională la Plopu, către Lișcoteanca, Magistralele Nord și Sud pe teritoriul satului Oprișenești.

În urmă cu șapte ani, schela folosea exclusiv mână de lucru „importată“ (și se se căutau oameni la Urlați și la Berca; pentru foraj la Adjud; pentru reparații și probe la Căluiul de Buzău). Astăzi, localnicii reprezintă jumătate din numărul sondorilor, podarilor, motoriștilor, lăcătușilor în pompe de foraj, sudorilor, «ameciștilor», parcagiilor etc. In viitorul apropiat foștii țărani din Bordei Verde, Lișcoteanca și Zăvoaia vor deveni la fel de buni ca și cei de la care deprind acum tainele meseriei.”

Oameni, petrol și drapele la Brăila, în „Scânteia”, din 13 martie 1975 

   În primăvara anului 1961 era dată în exploatare prima sondă pentru extragerea țițeiului pe teritoriul comunei. Locul ales pentru forare era în zona de vest a satului Bordei Verde, înspre Târlele Filiu, lucrarea fiind executată de Întreprinderea de Stat pentru Exploatări Miniere - I.S.E.M., din București. Pentru stabilirea măsurilor pregătitoare, la data de 4 aprilie 1961 are loc, la sediul Primăriei Bordei Verde o întâlnire a reprezentanților I.S.E.M. cu autoritățile locale, în care se decide construcția drumului de exploatare până la viitoarea sondă, la care întreprinderea avea să contribuie cu materialele și mijloacele tehnice, în vreme ce comuna urma să asigure forța de muncă pentru realizarea împietruirii drumului.

În anul 1962 a fost forată o a doua sondă de prospectare, în partea de est a satului  Bordei Verde, spre Viziru, pe Valea Adâncă, în zona „la Batal”, iar în anul 1972, în urma extinderii forajelor de prospecțiune, a fost descoperit un nou zăcământ de hidrocarburi, în sectorul Bordei Verde - vest.

În anul 1967 se înființează Întreprinderea de Extracție a Petrolului Brăila, care gestiona activitatea de exploatare petrolieră din perimetrele de la Bordei Verde, Oprișenești, Plopu, Jugureanu. Vârful de producție a fost atins în anul 1977, când întreprinderea a realizat o producție zilnică de 4.720 tone țiței, din care peste 2.000 de tone erau pompate din perimetrele Bordei Verde - Lișcoteanca.

Începând cu anul 1984, activitatea de extracție a țițeiului se organizează pe schele de producție petrolieră și schele de foraj, separându-se activitatea de foraj de cea de producție. În urma acestei reorganizări, au rezultat două noi întreprinderi - Schela de Extracție Ianca și Schela de Producție Petrolieră Brăila - ambele făcând parte din Trustul de Foraj-Extracție Bolintin.

Tot în acest an, începe exploatarea petrolului din straturile de adâncime, prin aplicarea în regim industrial, inclusiv pe zăcămintele de la Bordei Verde și Lișcoteanca, a unor noi metode de extracție a țițeiului, bazate pe utilizarea stațiilor de compresoare gaze, care permiteau extinderea extracției prin metoda „gaz-lift”.

Activitatea productivă pe perimetrele petroliere de pe teritoriul comunei a fost și ea reorganizată, creându-se două brigăzi de exploatare petrolieră:

- Brigada ar. 5 Bordei Verde, condusă de inginer Ion Anghelescu, care coordona parcurile petroliere nr. 6, 7, 10, 11, 13 și 18;

- Brigada nr. 4 Lișcoteanca, condusă de inginer Constantin Iordache, care coordona parcurile petroliere nr. 8, 9, 12 și 19.

Lipsa de investiții în tehnologizare, a făcut ca în ultimul deceniu al epocii comuniste, producția să scadă treptat, ajungând, la începutul anilor 1990, la circa 370 de tone pe zi în exploatările de la Bordei Verde și Lișcoteanca, din care 330 tone/zi se extrăgeau de la Bordei Verde.

Prezența întreprinderilor petroliere a fost, și încă este, o mare binecuvântare pentru comună. Ele au permis angajarea unui mare număr dintre locuitori, care astfel au avut posibilitatea de obține câștiguri salariale semnificative, cu care au putut să își construiască sau renoveze gospodăriile, să își țină copii la școală „la oraș”, în general să aibă un nivel de trai mai ridicat.

Totodată, prezența sondelor a impulsionat dezvoltarea infrastructurii, prin modernizarea drumurilor, a rețelelor de alimentare cu energie electrică sau de comunicație.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Cea mai veche carte, care a circulat pe teritoriul comunei Bordei Verde și care s-a păstrat până în zilele noastre, este un exemplar din „Cazania de la Râmnic”, tipărită în anul 1781, la tiparnița Episcopiei Râmnicului, în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti. Cartea e scrisă în limba română, cu caractere chirilice, tipărită fiind de către „Climent ieromonahul și de popa Constandin tipograful”.

Titlul complet al cărții este Cazanii: ce cuprind în sine evangheliile tâlcuite ale duminecilor de preste an și cu cazaniile Sinaxariului praznicilor împărătești și ale Sfinților celor Mari a 12 luni de preste an. „Cazaniile” reprezintă o culegere de cuvântări bisericești, în care sunt explicate pasaje din Noul Testament. Textul acestei ediții de Râmnic, 1781, este în mare parte o reeditare după bine-cunoscuta „Carte românească de învățătură” sau „Cazania lui Varlaam”, tipărită la Iași, în anul 1643, din porunca domnitorului Vasile Lupu.

Exemplarul despre care vorbim, care este păstrat la Muzeul de Istorie și Arheologie Tulcea, a aparținut bisericii din Filiu, din anul 1794,

Acest fapt este certificat de o inscripție de pe una din pagini, care glăsuiește așa: 

„Să se știe cine au cumpăratu această Evanghelie și au datuo pomană la beserecă la Filiu, ci și cine ao lua să fie blăstămat de Domnul Iisus Hristos. Eu Ion dascăl o am dat pomană la beserecă văleat 1794”

Pe o alte file sunt menționați „Constantin 1745” și „Gheorghe sin [fiul] Popa Constandin”, probabil preoți slujitori la această biserică, din acea perioadă.

Trebuie menționat că, în anul 1795 satul Filiu nu mai exista, așezarea la care se referă inscripția apărând pe hărți ca Fimpu [Tâmpu Nou], un mic târg ce a existat la sfârșitul secolului XVIII în zona fostei cetățui de la Bordeiul Verde, (circa 2-3 km sud-est de satul actual). Biserica ortodoxă dinFimpu a fost primul locaș de cult de pe teritoriul comunei, despre care se știe cu certitudine că a existat. În răspunsurile date la chestionarul Odobescu, la 1871, întocmite pe baza observațiilor din teren și a mărturiilor locuitorilor bătrâni, se precizează că:

„Se află un locu cu nume de quetățuie [...] Aici a fost și satu turcescu și românescu, au fost lăstare de viță, se află groapă, locul unde a fost biserica românească.”

Era așadar vorba de o biserică semi-îngropată, iar referitor la materialele de construcție, din același izvor aflăm că „zidul ei a fostu de pari și nuele, învelită cu trestie.”

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Dintre activitățile extrașcolare din perioada comunistă, un loc aparte îl aveau Expedițiile Cutezătorii, competiție de orientare turistică, organizată la nivel național, între școlile gimnaziale.

Școala gimnazială din Bordei Verde a fost o participantă constantă la aceste  expediții, în anii 1970-1980, echipajele fiind conduse de profesorul de matematică Emil Gheorghe, împreună cu soția sa, învățătoarea Gica Gheorghe.

Un echipaj era format din circa 10 elevi, de regulă din clasele a VII-a și a VIII-a, iar expediția consta în parcurgerea, pe jos, a unui parcurs de 10-14 zile, într-o anumită regiune, timp în care elevii desfășurau o serie de activități specifice, cum ar fi: marcarea și întreținerea traseelor turistice, studierea plantelor, insectelor și animalelor sălbatice, fotografierea peisajelor, notarea aspectelor etnografice reprezentative din zonă.

Totodată, elevii exersau traiul în aer liber și autogospodărirea,  dormind în cort, preparând hrana și tratând micile răni sau dureri ce apăreau. Toate acestea erau consemnate într-un jurnal de bord, care, la sfârșitul expediției era trimis la Ministerul Învățământului, ce premia cu bani și obiecte, echipajul cu cele mai bune realizări.

Dintre expedițiile efectuate, cele mai reprezentative au fost cele din Munții Bucegi, 1974, și Munții Vrancei, 1977, pentru care echipajele școlii din Bordei Verde au obținut premii naționale, constând în sume de bani, corturi și alte obiecte specifice călătoriilor și turismului.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Pe lângă locuitorii vechi ai câmpiei - „cojanii”,  prezentați într-un articol anterior - o altă sursă majoră din care provin actualii locuitori ai comunei, a fost reprezentată de păstorii care de-a lungul timpului și-au mânat turmele, în transhumanță, prin stepa brăileană. Am identificat cinci mari grupe de crescători de animale care au decis, în anumite perioade istorice, să se stabilească pe moșiile Bordeiul Verde și Filiu: păstori aromâni, mocani săceleni, mocani făgărășeni, ciobani din zona de deal-munte a județului Râmnicu Sărat și ciobani din sudul Moldovei (județele Covurlui și Tecuci).

Păstorii aromâni

Păstorii aromâni din sudul Dunării au fost prezenți cu turmele lor în Bărăganul Brăilei, în special în secolul XVIII și începutul secolului XIX, lucru facilitat de cvasi-integrarea Țării Românești și Moldovei în cadrul Imperiului Otoman. După Pacea de la Adrianopol din 1829, în condițiile noile realități politice generate de câștigarea autonomiei statale de către principatele române, au apărut o serie de obstacole de natură administrativă și financiară, care au dus la o diminuare treptată a celor care alegeau să își aducă turmele pentru iernat aici.

Dar urme ale trecerii acestor păstori pe teritoriul comunei Bordei Verde se mai păstrează în toponimia și onomastica locală. Fostul sat Crestezul, situat pe Valea Adâncă, purta denumirea satului aromân Cristezul, din Prilep, ca și târla Vlădeni, de pe Valea Druica, întemeiată de păstorii aromâni din familia Vladu. Tot aromâne sunt numele de familie Gârbă, Vlaicu, Girip, Zaman, Tacciu, Eftimie, Dimian, Moca, Mânecă (Maneca), Arnăutu , Panait sau Mușat, întâlnite și astăzi în satele comunei.

Despre trecerea pe aceste meleaguri a oierilor aromâni din familia Barâ [rom. Baltă, n.n. ], este legată frumoasa Balada caprelor din Șcheaoa, o tulburătoare dramă pastorală, a cărei acțiune - din aceeași familie lirică cu Miorița - se petrece pe moșia Șcheaua, în secolul XVIII.

Mocanii ardeleni

Începând cu a doua jumătate a secolului XVIII, dar în special în prima jumătate a secolului XIX, Câmpia Brăilei este „luată în stăpânire” de către mocanii ardeleni, proveniți, preponderent, din Țara Bârsei sau zona Făgărașului.

Cel mai numeros grup era reprezentat de mocanii săceleni, din familiile: Moroianu, Albuleț, Barbu, Boncotă, Butu, Corbu, Găitan, Pană, Gâlă, Sterpu, Vioreanu, Șerban, Spânu, Tudor(ie), Moise (Moisoi), Butuc (Butu), Sasu, Munteanu, Moldoveanu, Neicu, Popa, Balea, Gruzea, Giurgea, Corbu, Oancea, Urse, Trandafir, Tudoran, Gheorghe, Chiru, Cursaru, Țiparu, Cociaș, Matei, Părpălea, Zodilă, Dinu etc.

Din zona Sâmbetei Făgărașului au venit oierii din familiile Motoc, Bocioacă,  Tudorașcu, Zainea, Măcelaru, Tudose, Crisbășeanu, Surdeanu etc. Din Siliștea Sibiului am identificat o singură familie, Soare. Marea majoritate a acestor familii au fost, sau sunt încă, prezente în satele comunei.

Unele dintre numele familiilor de mocani au suferit o serie de modificări, ca urmare a modului în care au fost transliterate acestea, în actele oficiale din Principate. Menționăm astfel: Butu-Butuc, Tudor-Tudorie, Bobeș-Bobe, Urs-Urse, Moise-Moisoi, Zorilă-Zodilă, Țăparu-Țiparu, Cursariu-Cursaru, Grozea-Gruzea, Giurgiu-Giurgea, Popea-Popa, Gâlea-Gâlă, Părpălea-Pipăilă etc.

Ciobanii din județele Râmnicu Sărat și Covurlui

În anii 1875-1890, alte câteva mici comunități s-au stabilit pe teritoriul actual al comunei. Erau crescători de animale, aduși de arendașii moșiei din această perioadă - frații Eremie - și care s-au stabilit într-un număr de târle, dispuse pe Valea Adâncă, Valea Druica și Valea Pădurii.

 Aceste târle, erau așezări formate din câteva locuințe mici, cu un plan neregulat, în care locuiau un număr de crescători de animale, grupați pe familii sau după zona de proveniență.

Majoritatea acestor locuitori, sosiți mai târziu pe teritoriul comunei, au fost împroprietăriți în noile sate - Șcheaua Nouă și Lișcoteanca Cărămidari - înființate în anul 1903.

Din fostul județ Covurlui – zona sudică a județului Galați actual, au venit familiile: Bocăneală, Gherguș, Dumitru, Custură, Găinaru, Chiriță, Cârâc, Neacșu, Giurgiu, Crăciun, Burtea, Dobre, Ichim etc.

Din fostul județ Râmnicu Sărat, mai precis din zona localităților Buda-Topliceni, au venit familiile: Dogărescu, Lupu, Mardale, Ciocârlan, Găgeanu etc.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Copilăria trăită la Bordei Verde, Gabrielescu, Lișcoteanca sau Filiu a fost mereu un timp fabulos. A fost copilăria unor copii din vasta câmpie a Bărăganului Brăilei, trăind în mijlocul unu șes plat și întins cât vedeai cu ochii. Nu aveam munți, așa că o movilă ni se părea ceva extraordinar, nu aveam râuri mari așa că bălăceam în canalele de irigații, închipuindu-ne că suntem la mare, praful vara, noroaiele primăvara și toamna și viscolul iarna, ne erau tovarășii noștri permanenți. Nimic nu ne îngrădea privirea, iar sentimentul de libertate era total.

Jucam poarca, fuga sau fotbal cu mingi sparte și dezumflate de fiecare dată cum prindeam un moment liber. Nu aveam jucării așa că eram forțați să avem imaginație. Ne făceam , din orice creangă sau bucată de cârpă pistoalele sau păpușile, pe care le aruncam la sfârșitul zilei, tocmai pentru plăcerea de a face altele, a doua zi.

Mergeam cu vacile, caprele sau oile, ne ardea soarele în cap toată vara, mâncam toate verziturile de prin pomi și beam apă din fântâni pe care azi le-ar închide Sanepidul. Într-o zi de la început de septembrie, eram adunați de pe ulițe, spălați cu nădejde de mame, îmbrăcați cu hainele „alea bune”, treziți cu noaptea în cap și urcați în RATA de Brăila, unde mergeam, ca într-o călătorie ritualică anuală, să ni se cumpere uniformele pentru noul an școlar.

Drumul zilnic spre școală era în sine o aventură. Prichindei de o șchioapă, mergeam pe ulițe în care noroiul era până la jumătatea cizmei, în bezna zilelor de iarnă, lătrați și fugăriți de câinii din toate curțile.

Erau timpuri nu foarte ușoare, cu multe lipsuri și oprimări, dar copiii erau veseli și luminoși. Poate tocmai ca o reacție de contrapondere la cenușiul acelor vremuri. 

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Și la Bordeiul Verde, alegerile politice au fost, de-a lungul vremii, evenimente care au polarizat viața comunității și austârnit mari pasiuni. Aproae la fel ca cele din zilele noastre. Vă prezentăm câteva exemple, pentru a putea trage singuri concluziile.
    La 3 noiembrie 1913 au avut loc alegerile pentru consiliul comunal al comunei Bordeiu Verde. S-au prezentat la vot 265 alegători din totalul de 324 înscriși în lista electorală. Au fost prezentate la vot două liste: cea a conservatorilor, în frunte cu Milea Manta, și cea a liberalilor, în frunte cu Mihalache Fodulu. Rezultatele scrutinului au fost următoarele: 148 voturi pentru lista conservatoare și 117 voturi pentru lista liberală. Lista Partidului Conservator a fost declarată câștigătoare, iar Milea Manta - primarul în funcție - a fost reales.

Liberalii au contestat rezultatele alegerilor, invocând o serie întreagă de fraude și nereguli comise de conservatori, care în urma confirmării lor de către cercetarea la fața locului, a făcut ca Delegația Județeană Brăila [echivalentul consiliului județean de azi, n.n.] să anuleze alegerile.

„Delegația județeană, în majoritate, a invalidat alegerea pe următoarele motive :

1) Candidații listei alese au amenințat pe unii din alegătorii satului Șcheau, pe cari îi știau adversari, dacă vor veni la vot;

2) Candidatul Milea Manta schimba în săli buletinele alegătorilor, dându-le buletine de ale sale;

3) Operațiunile de votare au început la ora 9, contrariu la art. 26 si 29 din legea procedurii electorale;

4) Procesul-verbal de constituire a biuroului nu există la dosar;

5) Dosarul alegerii a fost restituit notarului spre a se completa cu semnăturile alegătorilor asistenți, așa încât actele alegerii fiind incomplete în ziua când s'a completat operațiunile, pot fi considerate ca inexistente;

6) În timpul alegerii au fost bătăi, fapt care a determinat pe candidatul Milea Manta să depună o plângere președintelui biuroului cu privire la violarea libertății electorale și prin aceea că alegătorii din satul Șcheau erau aduși la vot în căruțe de către jandarmi.”[1]

După cum se poate lesne observa, multe dintre aceste nereguli sunt încă prezente și în alegerile contemporane: presiuni asupra alegătorilor partidului advers, schimbarea buletinelor de vot și votul multiplu, falsuri în procesele verbale de alegere, aducerea alegătorilor proprii la vot prin asigurarea transportului sau forțați de autorități etc.

La putere fiind atunci guvernul conservator, condus de Titu Maiorescu - ministrul de interne fiind Take Ionescu - și având în vedere că Milea Manta era „takist”, prin decizie ministerială este anulată decizia Delegație Județene Brăila, invocându-se un discutabil viciu de procedură, iar alegerile de la Bordeiu Verde au fost socotite valide, instalându-se administrația locală conservatoare.

Viața politică locală, în perioada interbelică, a fost una foarte agitată și marcată de conflicte permanente, între adepții diferitelor partide și facțiuni politice. La alegerile din 1926, primarul liberal Costea Lipan, „a fost arestat, din ordinul prefectului de județ, fiind învinuit că este autorul unui asasinat, comis în timpul alegerilor comunale.”[2]

 La alegerile din februarie 1930, o echipă de bătăuși electorali ai PNL l-au agresat pe primarul țărănist, Antohe Gavrilă, care a fost rănit în incident.[3]

„Învățătorul Milea din acea comună, însoțit de doi frați bătăuși, anume Lipan, au atacat cu ciomegile pe primarul comunei. Învățătorul a scos și revolverul, trăgând 3 focuri de armă asupra primarului.”[4]

Un alt incident s-a petrecut la alegerile din 1932 din comuna Lișcoteanca, când locuitorii „Mihalache Șerban, Stan Pungă, Anton Ceaiu și Radu Ghinea au ultragiat și lovit cu ciomegile, în timpul alegerilor comunale, atât pe primarul Gheorghe Tudose și pe notarul Ion Popa.”[5]

    Ziarele vremii sunt pline de tot felul de relatări, mai mult sau mai puțin adevărate, prezenttate din punctul de vedere al fiecărui partid.

    Un ziar liberal scria:
„O ceată de ciomăgași averescani din com. Bordei Verde au bătut la sânge pe săteanul Costea Lipan, președintele organizației liberale din acea comună, pentru că nu vrea să fie averescan.

Bandiții averescani au cauzat victimei si pagube materiale, furându-i după câmp o parte din recoltă și dând foc unui car încărcat cu orz.”

La rândul său, un ziar averescan titra:

„La Bordeiul-Verde, nu-i zi în care agenții regimului, turmentați de alcool să nu comită scandaluri, bătăi, devastări și asasinate.

Acum câteva zile, au fost tăiați cu cuțitele, de către bandele criminale ale clubului liberal, locuitorul Antohi și alți doi gospodari.

     După comiterea crimei, criminalii au furat banii din casa percepției, chiar sub nasul jandarmilor puși de actualul prefect de județ în imposibilitatea de a-și exercita îndatoririle lor polițienești.”

      Care a fost adevărul? Probabil că s-a dus odată cu protagoniștii acelor vremuri.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Adoptarea Regulamentelor Organice, în 1831, a reprezentat o schimbare importantă în administrația țării, introducându-se, printre altele, dreptul obștilor sătești de a se administra prin intermediul aleșilor proprii.  După anul 1850 apar primii embrioni de structuri administrative locale, consiliile sătești, formate din deputați aleși ai țăranilor clăcași și un reprezentant al proprietarului. În consiliile sătești trebuiau aleși „cei mai fruntași, onești și vrednici de a îmbrățișa slujba, să se aleagă cei mai capabili de o asemenea însărcinare”. 

În fruntea satului era un pârcălab ales de „lăcuitorii plugari și muncitori a fieșicăruia sat, pe tot anul.” Rolul principal al pârcălabului de sat era de a preveni abuzurile funcționarilor statului asupra obștii și sătenilor, „pentru că de acum înainte subtocârmuitorii de plasă, nici alți orânduiți să nu poată găsi niciodată prilej de a bântui pe birnici în cel mai mic lucru.” Totodată el era singurul care avea obligația și dreptul de a strânge dajdiile datorate de săteni.

În 1856, l-a alegerea slujbașilor sătești pentru satele din județ, în satele de pe teritoriul comunei au fost aleși următorii:

- la Bordeiul Verde: Iordache Mortu - deputat și Ene Georgescu (logofătul moșiei) - pârcălab;

- la Lișcoteanca: Avram Satnoian - deputat și Radu Satnoian - pârcălab;

- la Filiu: Botea Stoian - deputat și Grigore Boală - pârcălab.

În 1864, odată cu adoptarea primei legi de organizare administrativ-teritorială a Principatelor Unite, se înființează primele unități administrativ teritoriale, de tip modern - comunele urbane și rurale.

Pentru prima dată în istorie, satele nu mai erau legate de proprietarul moșiei pe care erau situate, ci deveneau unități autonome, de sine stătătoare, integrate în sistemul administrativ al statului. Conform legii, „comuna ingrijesce singura interessele sale și se administreadză de sine în marginea legiloru. Ea formeadză o persoană juridică.”

Comunele rurale erau conduse de un Consiliu Comunal, ales pe o perioadă de doi ani, iar fiecare comună „are în capulu iei unu magistratu numitu Primarulu comunei, ales pentru aceeași perioadă.”  

Pe lângă calitatea de ales al comunității, primarul o avea și pe aceea de reprezentant al Guvernului în teritoriu, motiv pentru care alegerea lui trebuia confirmată de prefect – lucru care nu se întâmpla întotdeauna, de unde ne-a rămas până azi expresia „alegere cu voie de la prefectură”, care se referă la acele alegeri care în aparență ne aparțin dar care în fond ne sunt impuse din exterior.

Legea impunea un prag minim de 100 de familii pentru formarea unei comune. Ca urmare, pe actualul teritoriu s-au constituit două comune: Bordeiu Verde, formată doar din satul omonim, cu 104 familii și Filiu-Lișcoteanca, formată din satele Filiu și Lișcoteanca-Satnoeni, cu 120 de familii (cele două sate au fost nevoite să se unească pentru a depăși pragul de 100 de familii). Constituirea lor era aprobată de prefectul Districtului Brăila, pe raportul nr. 1405 din 13 februarie 1865 al subprefectului Plasei Bălții.

Primii conducători ai noilor comune au fost: Radu Tudorie, primar și Ene Georgescu, deputat comunal - la Bordeiu Verde  și Eftimie Gavrilă, primar și Costică Nenițescu, deputat comunal - la Filiu-Lișcoteanca.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

În perioada interbelică, duminica era zi de odihnă. Dimineața toată familia se îmbăia și își primeneau hainele, după care se mergea la biserică, în principal femeile și bătrânii. După amiază, tot satul mergea la horă, atunci când erau organizate. După cum consemna unul dintre învățătorii vremii, o zi de duminică din acea perioadă, arăta cam așa:

„După amiaza de sărbătoare, țăranii merg la horă și pe la cârciumi unde găsesc ocazie de a se cinsti, sau stau de vorbă. Se fac glume, ironii; se discută necesitatea unor ușurări a greutăților vremei ce apasă asupra lor; despre războiu, pe care-l resping, despre grozăviile, unui nou războiu în legătură cu noile invențiuni de distrugere care au ajuns la cunoștința lor; despre partide și politică; despre moravurile de azi pe care le găsesc rele, dar care nu se pot înlătura fără masuri mai serioase; despre bolșevismul rusesc pe care nu-l aprobă; despre ideile muncitorilor de la orașe, pe care nu le pot de asemenea găsi bune - săteanul nostru fiind conservator.”

Tot în acea perioadă, nunțile mai cu „ștaif”au început a nu mai fi organizate acasă ci în sălile de clasă ale școlilor sau în „saloane” construite de anumiți săteni și autorizate de primăriile comunelor. Dintr-o statistică din 1944, în satul Bordei Verde erau autorizată organizarea de nunți în sălile de clasă ale celor trei școli (școala veche, școala nr. 1 și școala din Vintilești) precum și într-un număr de patru saloane particulare - deținute de cârciumarii Gheorghe Motoc, Milea Manta, Ionel Manta și Gheorghe Batog - cel mai mare fiind cel al lui Ionel Manta cu o capacitate autorizată de 60 de persoane.

În satul Lișcoteanca erau autorizate să găzduiască petreceri colective școala și șase saloane particulare - deținute de Niță Butuc, Gherase Butuc, Matei Crisbășanu, Gheorghe Gavrilă, Ion Satnoianu și Ferdinand Concăl, cel din urmă cu o capacitate de 100 de persoane.

În anii comunismului, horele au început a se organiza de către autoritățile locale și „la ordin”, în scopul suplimentării bugetelor insuficiente, alocate instituțiilor culturale Școala sau căminul cultural.

Lăutarii erau de regulă muzicanți romi, din comunitățile de la Viziru și Șuțești, aduși pe cheltuiala organizatorilor, după cum rezultă dintr-o plângere adresată primăriei de locuitorul Gheorghe T. Motoc în anul 1950, în care arăta că „am fost de două ori de am adus lăutari de la comuna Șuțești, fără a primi vreun ban pentru aceasta de la primărie.”.

Chiar și atunci când balurile erau organizate de autorități se pare că mai apăreau ceva „scăpări” care nu erau în conformitate cu etica socialistă, de vreme ce Primăria Bordei Verde îi trimitea directorului căminului cultural din Vintilești o adresă prin care îi aducea la cunoștință, în mod imperativ, „că nu mai aveți voie a da niciun fel de reuniuni, hori și baluri fără a avea bilete tip de la Secțiunea Financiară și autorizație de la Sfatul Popular.”

Horele și balurile au fost și un catalizator al formării actualei comunități din satul Bordei Verde. Organizate fie în „satul vechi” fie în „satul nou” (Vintilești), la ele participau tinerii din ambele sate, fiind un bun prilej de cunoaștere reciprocă și schimburi de elemente culturale specifice. Nu lipseau nici conflictele și încăierările între flăcăi, pornite fie pe motive de gelozie comunitară – „au venit cojanii/muntenii la fetele noastre” – fie din divergențe mai vechi, legate în special de munca pământului. „Mâncam bătaie cu rândul, după cum erau organizate horele, într-un sat sau altul”, relata săteanul Gheorghe Drenea, referindu-se la perioada respectivă.

Una dintre puținele ocazii de petrecere la nivelul comunității în timpul regimului comunist erau serbările populare – „chermezele” – organizate cu ocazia zilelor oficiale de sărbătoare, 1 Mai sau 23 August.

În dimineața respectivelor zile, un număr de locuitori, stabilit de autoritățile superioare, erau îmbarcați în camioanele de la CAP-uri și trimiși la Brăila, unde participau la „defilarea oamenilor muncii” organizată în ziua respectivă. După defilare, autoritățile locale din comună organizau o petrecere colectivă la iarbă verde, de regulă în fosta plantație de duzi de la marginea satului Vintilești, la ieșirea spre Constantin Gabrielescu.

Principala atracție a acestor zile o constituiau micii, berea și înghețata, servite de bufetul local sau de vânzători ambulanți.

Dintre formele de distracție „cu adrenalină” pot fi menționate comediile cu lanțuri, care erau instalate vara, fie pe anumite terenuri virane sau pe islazul comunal. Ele funcționau duminica, fiind preferatele copiilor dar și al oamenilor mari, care nu ezitau să se dea în ele. Pentru a le autoriza funcționarea, primăria solicita o taxă de până la 30%, care de regulă se vărsa în bugetul căminului cultural.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)