Personalități

Constantin Gabrielescu s-a născut în jurul anului 1865 la Bârlad, județul Tutova. A absolvit Facultatea de Drept din București în anul 1888, cu teza de licență Dota cu următórele studii critice. Importanța regimului dotal. Regimul nostru matrimonial de drept comun. Intervenționismu ori neintervenționismu.

A urmat o carieră juridică, ocupând mai multe funcții cum ar fi cele de  procuror supleant la Tribunalul Craiova, judecător la Tribunalul Vlașca, prim-procuror la Tribunalul Brăila, etc. A publicat mai multe lucrări cu tematică juridică, cum ar fi Reforma judecătorielor comunale şi de ocoale (1891) sau Despre natura jurământului şi Jurământul «More Judaico» (1889), această ultimă lucrare fiind una de referință în domeniu, fiind citată ca atare și în lucrările contemporane.

În paralel a desfășurat și activitate politică, fiind unul din membrii marcanți ai filialei din Brăila a Partidului Național Liberal, ocupând funcții cum ar fi cea de prefect al județului Brăila, la începutul anilor 1900, sau senator de Brăila, în timpul marii guvernări liberale dintre 1922-1926.

În timpul mandatului său de prefect, din anii 1901-1904 realizează cea mai importantă reorganizare administrativă a zonei rurale a Județului Brăila, prin comasarea micilor cătune și târlelor împrăștiate prin tot județul, în localități noi, mari, cu planuri stradale sistematizate și loturi de casă standardizate pentru locuitori. Pe teritoriul actual al comunei Bordei Verde au fost înființate atunci două noi sate: Șcheaua Nouă - prin comasarea locuitorilor din cătunele Crestezul și Druica și a târlelor Mototolești, Spînu, Vlădeni, Burta Encii, Tâmpu și Imina - și Lișcoteanca, prin comasarea locuitorilor din târlele Cărămidari, Gheorghești și Albuleț.

În anul 1923, atunci când satul Șcheaua Nouă a devenit comună, locuitorii au hotărât să dea numele lui noii comune, în semn de omagiu, atât pentru împroprietărirea cu loturi de case de care beneficiaseră, precum și donațiilor pe care Constantin Gabrielescu le făcuse pentru unele din instituțiile comunei (primăria, școala, etc.).

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

       Dobre Stanciu s-a născut la 23 mai 1890, în satul Dedulești, în familia locuitorilor Dumitrache și Ștefana Stanciu. După școala gimnazială din satul natal, a absolvit Școala Normală din Galați în anul 1911, fiind încadrat provizoriu la școal din comuna Gura Sărății, din Județul Ialomița.

În septembrie 1912 este numit învățător titular în satul Șcheaua Nouă (Constantin Gabrielescu) unde rămâne până în septembrie 1915 când este mutat la școala din Bordeiul Verde, al cărei director avea să fie și unde avea să predea până în 1926, când se mută la o școală din orașul Brăila. În perioada august 1916-mai 1918 a fost mobilizat pe front, revenind la catedră începând cu septembrie 1918.

Bucurându-se de stima și încrederea comunităților din Bordeiul Verde și Șcheaua Nouă, a fost ales de aceștia, în 1919, ca președinte al obștii de împroprietărire, însărcinată cu înfăptuirea reformei agrare, prin împărțirea către țărani a pământului moșiei Bordeiul Verde, a Eforiei Spitalelor Civile.

A fost unul din liderii învățătorilor din Județul Brăila, ocupând posturi de revizor și sub-revizor școlar județean, iar în perioada 1938-1940 a fost președintele filialei Brăila a Asociației Generale a Învățătorilor și membru în comitetul central de conducere al asociației. În anul 1928 a înființat revista Foaia învățătorului, ca organ de presă al „Asociației învățătorilor și învățătoarelor din orașul și județul Brăila”, care a apărut până în anul 1943.

A fost mobilizat de trei ori în perioada 1941-1943, dar nu a fost trimis pe front, pensionându-se, la cerere, în anul 1948.

S-a căsătorit la 14 august 1923 cu învățătoarea Despina Stanciu (născută Ene, 1902) din Brăila, având împreună patru copii.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

       Afrodita Gheorghiu (Gheorghiou) s-a născut la 6 decembrie 1861, în orașul Tulcea, în familia căpitanului de vas Leonidas Gheorghiou, din comunitatea greacă. A absolvit pensionul de fete „Penetis Zurmale” din Brăila, în anul 1877.

După absolvire, alege o carieră didactică, fiind încadrată provizoriu la școala de fete din comuna Șuțești, în anul 1877.

După înființarea școlii de fete din satul Bordeiu Verde, în anul 1879, se mută la aceasta - ca învățător provizoriu - în anul 1880, la stăruințele arendașilor moșiei, frații Eremie. A obținut definitivatul pe post în anul 1893, rămânând învățătoare aici timp de peste 35 de ani, până la pensionare, în anul 1916.

A fost o învățătoare care s-a dedicat complet misiunii sale, de a sădi lumina științei de carte, în rândul fetelor din comunitatea țăranilor de la Bordeiul Verde, de care a rămas atașată de-a lungul întregii sale cariere didactice. Într-o vreme când trimiterea fetelor la școală era considerată de cei mai mulți ca fiind o pierdere de timp și un lucru nenecesar, învățătoarea Afrodita Gheorghiu avea un număr de 42 de eleve care frecventau cursurile școlii. Cifră aproape egală cu numărul elevilor din școala de băieți și aproape dublu, față de numărul elevelor din comuna Filiu, de exemplu, care era aproximativ de aceeași mărime cu Bordeiul Verde.

Ca să realizăm care a fost impactul activității ei asupra educației tinerelor din comună, trebuie să scoatem în evidență că, la primul recensământ sistematic din România, din anul 1899,  în comuna Bordeiu Verde procentul știutoarelor de carte în cazul femeilor, era de aproape 20% - triplu față de media națională și cu peste 50% mai mare decât mediile la nivelul județului Brăila, fiind una dintre comunele cu cel mai mare nivel de alfabetizare din județ și din țară. Ca să avem un element de reper, județe întregi ca Gorj, Dolj, Olt Mehedinți aveau un procent de 1-2% dintre femei care știau carte.

A fost și o persoană foarte generoasă și atașată de elevele sale, sprijinindu-le constant, pe cele cu posibilități materiale mai reduse, inclusiv prin oferirea de cărți, rechizite, haine sau materiale de îmbrăcăminte.

Afrodita Gheorghiu a fost pasionată și de aspectele etnografice, datinile și obiceiurile locale, de la ea rămânându-ne informații prețioase despre legendele și tradițiile comunității de la Bordeiu Verde, pe care le-a consemnat în răspunsurile trimise la chestionarele Nicolae Densușianu, pe care le-a întocmit în  anul 1896.

Nu a fost căsătorită, având o fată, Anastasia, născută în 1882, la Bordei Verde, din relația cu Radu Popescu, administrator al moșiei, în anii 1880. În anul 1916 se pensionează stabilindu-se în orașul București, alături de fiica sa. 

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

       Pârvu Nisipeanu s-a născut în anul 1885 în satul Tudor Vladimirescu, județul Brăila, în familia țăranului Nicolae Nisipeanu, originar din satul Bordei Verde, împroprietărit în Tudor Vladimirescu în anul 1879, prin „legea însurățeilor”. A urmat cursurile școlii primare din satul natal și ale Școlii Normale din Galați, pe care a absolvit-o în anul 1906.

După absolvire, a fost repartizat ca învățător suplinitor la nou înființata școală din satul Șcheaua Nouă (actualul Constantin Gabrielescu), fiind primul învățător de la această școală. A predat aici timp de cinci ani. În anul 1911 s-a mutat la școala din satul Romanu.

Spirit organizat și întreprinzător, a fost cel care a coordonat construirea localului de școală din sat - între 1908-1909. Prin demersurile sale, a obținut asigurarea ei cu o primă bibliotecă și alt material didactic. 

A fost un învățător dedicat, preluând o comunitate dezbinată, adunată din șapte foste târle, lipsită de obiceiul de a-și da copii la școală, și aproape în întregime analfabetă. Misiunea lui a fost una foarte grea, dar roadele muncii sale au început să se vadă destul de repede, fiind reflectate ca atare în „Situația știutorilor de carte”, publicată de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, în anul 1912.

Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial a fost mobilizat, cu gradul de caporal, în cadrul Regimentului 78 Infanterie din Brăila, căzând eroic pe câmpul de luptă, în timpul luptei de la Calaci (Dobrogea), la 31 august 1916.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

    „Cadre didactice care au educat ani la rand copiii satului. Respect deosebit port atât doamnei invatatoare care ne-a fost dascăl în clasa I, cât și domnului Măcelaru, care ne-a fost trecând la gimnaziu, profesor de muzică și agricultură. Primele solfegii..., ansamblul coral, cântecele patriotice ale vremii, („Republică măreață vatră” ...) contactul cu uneltele în grădina școlii...., mai târziu am fost colegi.”

înv. Constanța Jirlăianu

                                                                   * * * 

   „Cu siguranță cea mai frumoasă perioadă a copilăriei mele o leg de cei doi OAMENI frumoși!! Am strâns atâtea amintiri alaturi de dânșii, dar niciodată nu știu dacă aș putea să aștern pe hârtie vreuna dintre ele, deși îmi vin nenumărate in gând!!Poate pentru că le-am ferecat acolo în sufletul meu,doar pentru mine și le mai dau un pic de libertate doar in conversațiile cu fetița mea!
    Pentru că odată cu aceste imagini, m-ați făcut să caut adânc în sufletul meu după amintiri, pentru că am retrăit clipe, pentru frumoasa dvs inițiativă ,eu vă mulțumesc!!! E o onoare pentru mine să pot spune că ei m-au învățat a scrie și a citi!!Trimitem scrisori către îngeri și dăm de veste că nimic din munca d-lor nu a fost în zadar!! RESPECT!! ”

Lili Tatulea, elevă a școlii din Lișcoteanca

                                                                   * * *

       Ștefan Măcelaru s-a născut la 27 mai 1934 în satul Lișcoteanca, în familia locuitorilor Radu și Maria Măcelaru, fiind cel mai mic dintre cei cinci frați. A urmat școala primară în satul natal, având ca învățător pe domnul Mocanu.

Și-a continuat studiile la Școala Pedagogică de băieți, din Galați. În anul 1952, fiind în ultimul an de liceu, a fost exmatriculat, întrucât tatăl său fusese declarat chiabur și opunea rezistență la înscrierea în gospodăria agricolă colectivă (G.A.C.). Pentru a li se pierde urma și a scăpa de persecuții, între 1952-1953 s-a refugiat, împreună cu tatăl său, la Brașov, fiind găzduiți de o familie cu origini din Lișcoteanca. Aici au lucrat în secția „negru de fum” a fabricii de cauciuc.

În 1953 a fost rechemat la Școala Pedagogică din Galați, în urma intervenției profesorului său de limba română, care îl aprecia în mod deosebit, pentru înclinația sa către literatură. A absolvit școala în anul 1954, cu un an mai târziu decât promoția cu care intrase.

La absolvire a primit repartiție la Școala din satul Lacu Rezi, comuna Însurăței, fiind încadrat ca învățător-director. În toamna aceluiași an, a fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu, pentru trei ani, la unități din Marina Militară.

După stagiul militar, în anul 1957, se mută la școala din satul Zăvoaia. În anul 1962 se transferă la școala din Lișcoteanca, unde va activa ca învățător și director al școlii, pentru mai bine de treizeci de ani, până în anul 1996, când s-a pensionat.

Soția sa, Dumitra Măcelaru (născută Dogărescu), era originară din satul Constantin Gabrielescu. A urmat Școala Pedagogică din Brăila, în aceeași perioadă, cei doi căsătorindu-se în anul 1959, pe când activau la Zăvoaia. Cei doi au avut împreună trei copii (o fată și doi băieți).

Ștefan Măcelaru a decedat la 27 octombrie 2009, la Brăila, iar Dumitra Măcelaru a decedat la 2 august 1997, la Lișcoteanca.

Ștefan și Dumitra Măcelaru au fost dascăli dedicați și de înaltă ținută morală, a căror amintire a rămas încă vie în inimile locuitorilor din Lișcoteanca, mulți dintre ei fiindu-le elevi.

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)
Informații și imagini oferite de doamna Gabriela Postelnicu (fiică) 

      „A fost învățătorul mamei mele! Mereu, mămica vorbea cu drag despre dumnealui. Venea adesea la bunicul acasă și insista să o lase la școală, pentru că era fată isteață. Tătaia o mai oprea acasă, ca să aibă grijă de frații mai mici … Uneori, nu avea cu ce se încalțe… Erau mulți copii în casă. Aștepta să vină fratele mai mare și să ia sandalele romane de la el… Ce vremuri!…

Respect și prețuire pentru dl. înv. Popescu!”

Prof. Magdalena Codreanu Lipan

                                                                   * * *

      „Mergea la fiecare familie și nu se lăsa până nu îi convingea pe săteni să își lase copii la școală. Și cei mai mulți ii lăsau, chiar dacă nu ar fi vrut, de rușine față de „Domnul”.

        Am găsit în arhivă o situație școlară de prin anii 1940, în care a avut în clasa a VII-a (pe atunci ciclul primar avea 4 clase obligatorii și 3 facultative) un singur elev. Întâmplător era unul din unchii mei, Nicolae Coman, care provenea dintr-o familie numeroasă, cu 11 copii, fără mari posibilități materiale. Domnul Popescu a făcut programa completă cu acel singur elev, care a luat examenul de absolvire județean cu nota 9 și ulterior a ajuns ofițer. Acesta a fost domnul învățător Virgil Popescu.”

Iulian Măcreanu 

                                                                   * * *

      Virgil Popescu s-a născut în anul 1904, în localitatea Balta Albă, din județul Râmnicu Sărat, în familia locuitorului Costache Popescu.

A absolvit școala primară în satul natal și Școala Normală din Galați, în anul 1927. Între 1927-1938 a predat la școlile din Pietroiu, Vădeni, Gura Călmățui și Țăcău.

În anul 1938 este numit pe postul de învățător și director al Școlii Primare din satul Bordei Verde-Nou (Vintilești), poziție pe care o va ocupa până la decesul survenit în anul 1961.
      A fost considerat unul dintre cei mai buni învățători din epocă, la nivelul județului Brăila, fiind numit frecvent președinte sau membru în comisiile de examen organizate la nivelul județului. Ca o recunoaștere a competenței profesionale, a fost președintele cercului pedagogic al învățătorilor de la școlile din comună în perioada 1937-1954.

A fost liderul de facto al comunității coloniștilor munteni, fiind cel care a obținut declararea satului Vintilești ca localitate de sine stătătoare, în anul 1947.

După război, a fost arestat, între 1959-1961, sub acuzația de „instigare publică” și „legionarism” fiind eliberat în 1961, fără a fi fost condamnat, din lipsă de probe. Trebuie spus că multe din aceste acuze inventate, au fost formulate de inculții și zeloșii activiști politici comuniști, aduși din afara comunei de partidul comunist și numiți la conducerea acesteia în acea perioadă: Vasile Grosu și Gheorghe Șerban - președinți ai Sfatului Popular, Aurel Cioran - deputat raional, Fătu Socariceanu - secretar adjunct al comitetului raional de partid, etc.

S-a căsătorit în anul 1930 cu Olga Fundulea, născută în localitatea Cocargeaua, județul Ialomița.

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)
Informații și imagini oferite de doamna Luminița Crăciun (fiică) 

      Aurel Brânză s-a născut la 16 ianuarie 1938, în satul Filiu, în familia lui Mircea și Andreiana [născută Dinu, n.n.] Brânză. În anul 1944 începe cursurile școlii primare, cu dispensă de vârstă, din Filiu, avându-l ca învățător pe Ion G. Barac.

Între 1952-1955 urmează cursurile liceale la Școala Medie de Comerț din Brăila. Deoarece tatăl său, Mircea Brânză, era categorisit „chiabur” de către noile autorități comuniste, Aurel nu a beneficiat de bursă, familia fiind nevoită să suporte toate cheltuielile de întreținere.

Între 1956-1958 urmează cursurile Școlii Militare de Ofițeri de Intendență și Finanțe, din Craiova, la absolvirea căreia a obținut gradul de locotenent. A fost repartizat la o unitate de marină grănicerească, la Sulina. Respingându-i-se cererea de a urma cursurile unei facultăți, în anul 1960 și-a dat demisia din armată.

În același an, este admis la Facultatea de Economie Generală, specializarea Economia Industriei din cadrul Academiei de Studii Economice din București, pe care o absolvă în 1965.

La absolvire a primit repartiție la Catedra de Management-Marketing din cadrul Facultății de Științe Economice, din Iași, fiind primul lector al cursului de Management și  Marketing, înființat în cadrul facultății.

În anul 1978 finalizează studiile de doctorat, obținând titlul de doctor în economie, tot la Academia de Studii Economice.

A avut o carieră didactică îndelungată în cadrul Universității din Iași, obținând titlurile de profesor universitar și conducător de doctorat în economie.

A predat cursuri la disciplinele: marketing, managementul achizițiilor, marketingul achizițiilor, audit de marketing, distribuția și logistica mărfurilor etc. A publicat un număr important de cărți, manuale, articole și studii de specialitate și a participat la numeroase congrese, conferințe și reuniuni științifice.

Profesorul universitar Aurel Brânză a fost autorul primului manual de Management și Marketing, din țară.

S-a căsătorit cu Sanda Grigorescu din Pitești, medic stomatolog în Iași cei doi având împreună o fată, Daniela Brânză. A decedat în data de 9 decembrie 2016, fiind îngropat în cimitirul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. din Iași.

 ”...Fire năvalnică, precum iernile Bărăganului în care s-a născut, nu a cunoscut niciodată jumătățile de măsură. Exigent până la severitate în activitatea profesională, cu o rigoare și ordine din vremea când a îmbrăcat în tinerețe și haina militară, nu a acceptat nicicând compromisul. A fost stimat de colegi și studenți, care l-au apreciat atât pentru calitățile sale profesionale cât și pentru cele științifice. …”

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)
Informații și imagini oferite de domnul Octavian Brânză, (frate) 

      S-a născut la 26 octombrie 1923 în satul Lișcoteanca, în familia locuitorilor Radu și Marica Sandu, fiind al treilea copil din cei șase frați. În perioada 1930-1937 a urmat cursurile școlii generale din satul natal, ia în perioada 1937-1941 pe cele ale Colegiului Național „Gheorghe Șincai” din București.

În anul 1946 a absolvit Institutul de Geologie și Tehnică Minieră din București, urmând apoi o carieră didactică de profesor de chimie, în cadrul Facultății de Geologie și Geofizică, din București.

A obținut titlul de doctor al Universității București în anul 1970, cu teza Probarea zăcămintelor filoniene polimetalice, având ca îndrumător pe acad. prof. dr. doc. Nicolae Petrulian, iar la începutul anilor 1980 a devenit profesor universitar, la Facultatea de Geologie și Geofizică.

Profesorul Dumitru Sandu a fost fondatorul Școlii Românești de Probare a Zăcămintelor de Substanțe Minerale Utile.

A fost căsătorit de două ori, din  cele doua căsătorii rezultând două fete, Lia si Floriana. Lia, căsătorită Roberts, a emigrat în Statele Unite ale Americii, ajungând lider al Partidului Republican din Nevada și Consul Onorific al României în statul Nevada.

Profesorul Dumitru Sandu s-a stins din viață pe 7 ianuarie 1989, fiind înmormântat la București.

În semn de recunoaștere, în anul 2014 a fost dezvelită o placă memorială la sediu Facultății de Geologie și Geofizică și, tot de atunci, facultatea oferă un premiu anual pentru cercetare, care îi poartă numele.

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)
Informații și imagini oferite de doamnele Rodica Sandu și Steluța Cocianu, (rude) 

      La 10 iulie 1903 se împlinesc 120 de ani de la nașterea ofițerului Ioan Tobă - supranumit și „Hatmanul” pentru isprăvile sale de pe frontul antisovietic - unul dintre eroii județului nostru, care, din păcate, sunt mult prea puțin cunoscuți.

Ioan Tobă Hatmanu s-a născut la 10 iulie 1903, în Filiu - un sat astăzi dispărut, din comuna Bordei Verde - fiind fiul lui Dumitru și Aneta Tobă. Tatăl său era subofițer de jandarmi, șeful postului de jandarmi rurali din Filiu. Urmează cursurile Liceului militar „Dimitrie. A. Sturza”, din Craiova, absolvite în 1923 și, ulterior, pe cele ale Școlii Pregătitoare de Ofițeri de Cavalerie „Regele Ferdinand” din Târgoviște, pe care le-a absolvit în anul 1925.

Începând cu 1925, an în care este avansat la gradul de sublocotenent de cavalerie și până la data de 13 decembrie 1948, când este trecut în rezervă, a activat ca ofițer în Armata Română, ajungând până la gradul de locotenent-colonel.

În tragica vară a anului 1940, căpitanul Ioan Tobă era comandant al Escadronului 25 Cavalerie, dislocat în zona Rădăuți, județul Suceava.

După cedarea Bucovinei de Nord, în urma ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940, la 4 iulie, primele trupe sovietice au pătruns pe teritoriul românesc din regiunea Putnei. În seara zilei de 5 iulie 1940 generalul Dăscălescu, comandamentul diviziei, a ordonat subunității comandate de căpitanul Tobă să se deplaseze rapid la Gura Putnei pentru a ocupa o poziție aflată pe aliniamentul Falcău-Straja-Vicovu de Sus, în fața trupelor sovietice, cu misiunea de a menține noua linie de frontieră și de a rămâne în contact cu trupele sovietice.

În acest context, în seara zilei de 6 iulie, la punctul de comandă al detașamentului s-a primit informația că Mănăstirea Putna a fost ocupată de un grup de militari și agitatori sovietici. Căpitanul Ioan Tobă raportează incidentul la comandamentul diviziei și, după primirea aprobării verbale a generalului Dăscălescu, ordonă ca un detașament de avangardă să pornească în marș-galop spre Mănăstirea Putna, fiind urmat de grosul unității.

La ora 21.00, detașamentul de avangardă a ajuns la mănăstire și a procedat la recunoașterea terenului. În continuare a angajat lupta cu elementele subunității sovietice, a eliberat forțat satul și mănăstirea, i-a împins pe soldații ruși peste linia de demarcație și a arestat ulterior persoanele suspecte. Totodată, căpitanul Tobă a dispus ca o subunitate să asigure paza armată a mormântului lui Ștefan cel Mare și a odoarelor mănăstirești, iar la ora 22:15 ștafetele trimise de toate patrulele au raportat restabilirea liniei de demarcație.

A doua zi, pe 7 iulie 1940, frontiera a fost preluată de grănicerii români.

Cât de importantă a fost acțiunea decisivă a detașamentului condus de căpitanul Ioan Tobă, o putem constata fiecare dintre noi și o spunea foarte clar chiar Ioan Tobă hatmanul, într-o scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu, în anul 1967:

„Urmările se cunosc - în parte - și azi, unele de către toată lumea, iar altele de câțiva inițiați. Important este că se poate vizita Putna fără pașaport.”

Deși acțiunea comandată de căpitanul Tobă s-a desfășurat la ordinul verbal al generalului Dăscălescu - escadronul primind și laudele acestuia pentru succesul ei – ulterior acesta nu va mai recunoaște ordinul dat, acuzându-l pe căpitanul Ioan Tobă de insubordonare. Lașii generali de paie ai Armatei Române, cei care cu numai câteva zile înainte cedaseră fără rezistență Basarabia și Bucovina de Nord, dispun ca Ioan Tobă să fie trecut în rezervă și trimis în judecată, pe motiv că prin acțiunea lui de eliberare a Mănăstirii Putna riscase un conflict diplomatic cu sovieticii în ceea ce privește frontiera!

Ioan tobă avea să fie reabilitat și reprimit în rândurile corpului ofițeresc în anul următor, după începerea războiului antisovietic.

  Participă la luptele de pe frontul  de răsărit timp de doi ani, conducându-și cu bravură unitățile comandate, în luptele din Ucraina și Crimeea. Este rănit în luptă, dar refuză spitalizarea și trimiterea în țară, preferând să rămână alături de ostașii săi. Una dintre cele mai dificile misiuni ce i-a fost încredințată a fost aceea  de a curăța munții din peninsula Crimeea de partizanii  sovietici din spatele frontului. Pentru modul în care și-a îndeplinit misiunile a fot decorat cu cele mai înalte decorații române și germane: „Ordinul Mihai Viteazul”, respectiv „Crucea de Fier”. Tot aici șicăpătat renumele de „Hatmanul”.

La 16 decembrie 1948, a fost arestat de Direcția Regională a Securității Statului București, fiind condamnat pentru „spionaj, instigare publică și inițiere și participare la organizație teroristă” la douăzeci și cinci de ani închisoare. După arestare, a fost predat statului sovietic, fiind judecat în februarie 1950 de către un Tribunal Militar Ambulant la Sverdlovsk, pentru incidentul din 1940 și condamnat la închisoare, pedeapsă pe care a executat-o în lagăre de muncă din Munții Urali și Siberia.

În 1956 este retrimis în România, pentru executarea restului anilor de pedeapsă, pe care i-a executat în penitenciarele Jilava și Gherla. A fost eliberat la 3 august 1964, fiind grațiat prin aplicarea prevederilor Decretului 411/1964.

După liberare s-a stabilit în orașul Brașov, împreună cu soția și fiica sa. Fiind un bun cunoscător al mai multor limbi străine - rusa, germana, engleza și franceza - a fost angajat la Oficiul Național de Turism, filiala din Brașov, unde a lucrat până la pensionare.

Cu starea de sănătate afectată de anii grei din lagăre și închisori,  a decedat la 10 iulie 1979, la Brașov, unde a și fost înmormântat.

Faptele și destinul „Hatmanului” ar fi rămas îngropat în uitare, dacă o întâmplare fericită, nu făcea ca povestea sa să ajungă la urechile domnului col. (r) Dan Gâju, care i-a dedicat mai multe cărți, readucându-l astfel în memoria națiunii și a comunității locale.

La inițiativa unui grup de fii ai comunei Bordei Verde și urmași ai celor născuți în satul Filiu (prof. Ion Bărbuceanu, ing. Brânză Octavian, ing. Mușat Nicolae, col. (r) Macreanu Iulian  și doamna Aneta Costin) și cu sprijinul primarului comunei Bordei Verde, ing. Dumitru Rotaru, în luna iunie a anului 2023, osemintele eroului Ioan Tobă „Hatmanu” și al soției sale au fost aduse în comună și înhumate în cadrul „Memorialului Filiu” ridicat pe locul fostului sat.

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)
Imagini preluate de pe Wikipedia,, din presa vremii și publicate de domnul Dan Gâju 

     Mircea LIPAN s-a născut în anul 1914, în familia țăranului Dumitru Lipan, din satul Bordei Verde, unde a și urmat cursurile școlii gimnaziale de șapte clase. În anul 1932 a absolvite cursurile Liceului Nicolae Bălcescu, din Brăila, iar în 1937 pe cele ale Facultății de Drept, din Iași.

În anul 1938 este admis la Școala de Ofițeri de Aviație ,,Regele Carol II”, dislocată pe aerodromul Cotroceni, București. După trecerea probelor specifice din anul II al școlii, elevul caporal Mircea Lipan este brevetat ca „pilot faza I, pe avion Fleet” la data de 29 august 1939. Absolvă școala la 26 iunie 1940, fiind trecut în Registrul de brevete de pilot aviator militar în anul 1940, cu brevetul de pilot nr. 1992.

Prin ordinul nr. 109 din 9 septembrie 1940 al Comandantului Forțelor Aeriene - generalul Constantin Celăreanu, sublocotenentul aviator Mircea Lipan era brevetat ca pilot de război pe avionul „Czapla”.

Este repartizat la Escadrila 18 Bombardament Ușor, dislocată pe aerodromul Sihlea, situat între Râmnicu Sărat și Focșani. Unitatea era înzestrată cu avioane biplan de tip IAR-37, fabricate la Brașov.

La intrarea României în război, împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iulie 1941, avionul său este doborât în misiune, deasupra Basarabiei, fiind primul pilot român căzut în război.

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)

      „Domnul învățător Comșa un om vesel și mereu cu zâmbetul pe buze!

Doamna Comșa o buna gospodina ,a adus în zona noastră multe din bucătăria din Transilvania. S-a acomodat zonei și în istoria locului multe povesti frumoase despre dânsa .”

Prof. Ion Bărbuceanu, director Muzeul Ianca

                                                                   * * *

      „În vacantele de vara veneam la rudele din sat, fam. Pavaloiu și fam. Frățilă, vecini cu familia d-lui Comșa și cu drag îmi amintesc ca mai ajutând cu mici treburi prin curte.... dna Comșa ne servea cu prăjituri, „lapte de pasăre”.

Prof. Nicoleta Bosovici-Slevoacă 

                                                                   * * *

   Ioniță Comșa s-a născut la 3 aprilie 1907 la Bordeiul Verde, în familia locuitorilor Ioan și Maria Comșa. Familia tatălui erau lucrători pe moșia Eforiei Spitalelor Civile, veniți din comuna Gălbinași, județul Buzău, la începutul secolului XX.

A urmat șapte clase la școala din Bordei Verde, în perioada 1914-1921, iar ulterior Școala Normală din Galați, pe care a absolvit-o în anul 1928. După efectuarea stagiului militar, în anul 1930 este repartizat ca învățător în comuna Păpăuți, din județul Covasna. Aici a înființat primele clase cu predare în limba română din localitate. În anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, satul Păpăuți trece sub administrație ungară, până în anul 1944, Ioniță Comșa fiind nevoit să se refugieze în Vechiul Regat. După 1945 a revenit la Păpăuți, unde a rămas până în anul 1958.

În anul 1958 a fost diagnosticat cu astm, medicii recomandându-i să se mute într-o regiune de câmpie. În 1959 se stabilește definitiv la Bordei Verde, funcționând ca învățător la școala din Vintilești și ulterior la cea din Bordei Verde, până la pensionare, în anul 1972.

Pe lângă activitatea didactică, a mai fost și director al căminului cultural din Bordei Verde, în anii 1960, fiind, totodată, și un pasionat vânător..

A fost căsătorit din anul 1936 cu Margareta Comșa, de origine maghiară, din Păpăuți. A decedat la 3 noiembrie 1998, la Bordei Verde.

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)
Informații și Imagini oferite de doamna Elvira Dogărescu și domnul Cătălin Dogărescu (fiică și nepot) 

  Panait Cerna s-a  născut la 25 septembrie 1881, în comuna Cerna din județul Tulcea, având la naștere numele Stanciof. Tatăl său era învățătorul Panait Stanciof, de origine bulgară, iar mama sa era româncă, Maria Tascu.

Urmează școala primară în satul natal, iar între 1893 -1899 urmează cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu”, din Brăila. După liceu se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universității București, pe care o absolvă în anul 1906, cu calificativul „Magna cum Laudae”. În anul 1913 obține titlul de doctor al Facultății de Filosofie a Universității din Leipzig, cu lucrarea Lirica de idei.

Panait Cerna este unul dintre marii și apreciații poeți, scriitori și traducători ai neamului nostru.

În perioada cursurilor liceale de la Brăila (1893-1899), Panait Cerna a stat în gazdă împreună cu Panait Bucur (viitor general medic), băiatul preotului Nicolae Bucur de la parohia Bordeiul Verde, de care l-a legat o frumoasă prietenie. Copil sărac fiind, Panait Cerna nu avea unde locui pe timpul vacanțelor, așa că a acceptat bucuros oferta prietenului său de a-l însoți în satul natal, cei doi adolescenți petrecându-și vacanțele din timpul liceului, împreună la Bordeiul Verde.

Panait Cerna a locuit la împreună cu familia preotului Nicolae Bucur, în casa parohială, care era situată în centrul satului, pe locul actualului dispensar uman.

Fără îndoială că melancolia stepei nesfârșite, cu diminețile pline de cântecul păsărilor câmpiei, cu zilele arșițelor fierbinți și nopțile senine și răcoroase de la Bordeiul Verde își vor fi lăsat amprenta asupra unora dintre creațiile de mai târziu ale poetului:

Pe câmpuri, noaptea, până-n zori

Plâng după soare mii de flori...

Iar soarele, văzând că-n taină

Au plâns domnițele frumoase,

Preface roua de pe ele

În mii de pietre prețioase...

                                                   „Dedicație”

În nopțile de mai senine

E atât de blândă a lunei rază

Și totuși firea plânge-n sine

Și trandafirii lăcrămează .. .

                                                          „Tristețea Leonorei”

 Umbre moi întinde ceața,

Pe când raze cad în zare;

Steaguri lungi plecate-n fața

Unor oști biruitoare

                                                „Noapte de vară”

 Apele-i aruncă perle,

Când o simt trecând;

Grauri se rotesc și mierle

O petrec cântând.

                                                 „Primăvara”

După cum putem presupune că munca istovitoare dar aducătoare de mare bucurie a secerișului, la care cu siguranță a luat parte în timpul petrecut pe marea moșie de la Bordeiul Verde, îl vor fi inspirat să dedice un adevărat imn harnicilor țărani de aici:

În dimineți frumoase ca visul de-altă vreme

Tot lanul e un zâmbet zglobiu și fericit

Iar muncitorul vesel c-a izbutit să cheme

O auroră nouă dintr’un pământ trudit.

Trudit dar bun, cosașul o-mparte tuturora

Și rumene copile se’ntrec doinind la strâns

Ca spicele din holdă ar vrea să'ncingă hora,

Dar cântecul le’ndeamnă la muncă - și la plâns...

Acum e jalnic cântul, apasă ca o ceață,

Acum solemn și vesel de parcă-n el s’adună

Făgăduinți de pace și dragostea de viață

A celor ce-o să vie pe-o lume mult mai bună.

                                                                                „Triumf”

Sursă: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)