Poveștile comunității

Satul Vintilești a fost una din localitățile noi, formată în întregime din oameni veniți „de la munte” după Primul Război Mondial.

Locuitorii din județele Buzău și Prahova care au fost împroprietăriți pe teritoriul comunei Bordeiu Verde, prin reforma agrară din 1921, au primit loturi de câte 5 hectare, situate de-a lungul hotarelor moșiei Eforiei Spitalelor Civile, deoarece pe pământul din apropierea satului fuseseră împroprietăriți locuitorii din sat. Astfel, „coloniștii” au primit pământ la „Boi Negri” și „Cerbu” (la hotarul cu Lișcoteanca), „Cerdac” (hotarul cu Filiu), „Malcea” și „Pădure” (hotarul cu Perișoru și Urleasca), precum și zona de la sud de șoseaua Bordei Verde - Constantin Gabrielescu.

În acest context, una din chestiunile importante a reprezentat-o locul unde avea să fie stabilită vatra noului sat. Noii locuitori au solicitat ca amplasamentul noului sat să fie stabilit în zona „La Canton”-Druica, pentru a fi în apropiere de gara Ianca și drumul național spre Buzău, pe unde urmau să-și transporte bucatele. Pentru a li se aproba cererea li s-a fi solicitat o anumită  „atenție”- sumă de bani de către inginerul topograf, pentru ca acesta să facă propunerea de amplasare a satului în zona dorită. Cum aceștia nu au vrut să plătească, în final a fost ales actualul amplasament al satului.

Se pare că suma nu ar fi fost neapărat una foarte mare, după cum reiese din relatările bătrânilor satului, în care era mereu prezent regretul că nu s-a plătit atunci banii ceruți, având în vedere avantajele pe care le-ar fi avut în timp amplasarea satului pe șoseaua județeană și aproape de gară.

Amplasamentul pentru noua localitate a „muntenilor” a fost ales în partea estică a satului Bordei Verde, la nord de șoseaua Brăilei (Constantin Gabrielescu - Morotești - Silistraru - Brăila).

Planul satului avea o formă dreptunghiulară cu 7 ulițe longitudinale și 6 transversale, care se intersectau în unghi drept. În total erau prevăzute un număr de 345 de vetre de casă, marea majoritate având o suprafață de 17,5 ari (30x58 metri).

Ulița longitudinală centrală era concepută sub forma unui „bulevard” având o lățime de peste 20 metri, fiind prevăzută a avea o zonă plantată cu copaci pe mijloc și două căi de comunicații pe părțile laterale.

În centrul satului era un cvartal în care erau prevăzute a se construi instituțiile publice (școala, biserica și căminul cultural).

Satul Vintilești a fost cel mai mare centru de colonizare, la nivelul județului Brăila.

Inițial, au fost împroprietăriți 113 coloniști, din care un număr de 94 s-au stabilit efectiv în noul sat, până în 1935, ulterior numărul acestora ajungând  la 225, până în anul 1947. Ei proveneau în principal din trei localități din județul Buzău: Vadu Sorești (Hârboca), Vintilă Vodă și Pârscov. Acești-a și-au ales locurile de casă în mod compact, în partea de est a satului, constituindu-se în trei mini-comunități relativ distincte: „Hârbocenii” - care ocupau primele două cvartale de la șosea, „Vintileștii” - care ocupau cele două cvartale din zona mediană și „Pârscovenii”, care ocupau ultimele două cvartale, din nordul satului.

Dintre familiile de coloniști, cele mai multe erau din Vintilă Vodă - 46, Pârscov - 22 și Vadu Sorești - 18

Vetrele din zona de la actuala Strada Școlii până la limita vestică a satului Bordei Verde („satul vechi”) a fost prevăzută pentru expansiunea viitoare a celor două sate, fiind rezervate pentru a fi date locuitorilor care vor avea nevoie în viitor. Acest fapt a făcut ca până la începutul anilor 1940 zona să fie nelocuită, existând astfel un spațiu de separare fizică ce făcea ca cele două sate să pară ca fiind localități distincte, spațiu care avea să fie umplut abia în anii următori, până la contopirea completă a celor două sate, la sfârșitul anilor 1960.

În primii ani, unii coloniști au preferat să rămână în localitățile de origine și să-și dea pământul în lucru locuitorilor din Bordeiu Verde, în vreme ce alții făceau o navetă sezonieră pentru a-și lucra pământul primit.

„Locuitorii din Gura Teghii au primit  70,04 ha, în diferite comune din județele Buzău și Brăila, până la 150 km depărtare, împărțite în 64 parcele. Așadar, dorul după pământ de cultură a făcut să primească să fie împroprietăriți în afară de comună, cu câte 2-3 pogoane, care cu timpul, prin vânzări și jocul succesiunilor, s-au împărțit și acestea.

Ca să cultive această mică suprafață, fac drumuri de câte o săptămână, își pierd toată vara acolo, ca toamna să aducă acasă, cu foarte mare cheltuială, câteva banițe de porumb. Ceea ce recoltează ei, costă de trei ori mai mult.”

Din informațiile păstrate în memoria colectivă, primii locuitori care decid să se stabilească în vatra noului sat o fac în perioada 1926-1927, după aprobarea în 1925 a planului așezării, ceea ce le-a permis să primească o vatră de casă și să se poată stabili definitiv, renunțând la pendularea anuală între deal și câmpie.

În anul 1926 se stabilesc primele patru familii: Vasile Sârbescu, Vasile Bicoiu, Neculai Drenea și Ion Bonciu, toți din Vintilă Vodă. În anul următor, 1927 au venit din aceeași comună: Neculai Coman, Gheorghe Miclaru, Ion Tereacă, Neculai Tereacă, Ion Bicoiu, Stan Gutuie, Maria Sârbescu (văduvă), Ion Drenea, Costache Grozavu, Ion Lalu, Ion Rotaru, Dumitru Caloianu, Stoica Tereacă, Năstase Lalu, Nechifor Enișor, Constantin Zotoi, etc.

Tot în același an au venit din Vadu Sorești: Gheorghe Batog, Radu Vasile, Dinică Cosma, Radu Cosma, Alecu Cosma, Ion Popescu, Gheorghe, Andrei, Ion și Iancu Măcreanu (frați), Bratosin Măcreanu, Vasile Coman, Neculai Ibriș, Vlaicu Dobre, Constantin Scarlat, Neculai Scarlat, Ion Scarlat ș.a., iar din Pârscov: Mihai Bornaz, Ghiță Bornaz, Tache Bucur, Costea Bucur, Neculai Jalbă, Nae Calen ș.a. 

În anii următori au venit din Gura Teghii (Buzău): Gheorghe Jupială, Ion Bogzoi, Mihalache Bogzoi iar din județul Prahova Andrei Neculai, Zamfir Neculai, Radu Neculai, Gheorghe Trifănescu, Ștefan Pântea, Dumitru Dinescu.

La început așezarea s-a numit Bordei-Verde Nou (Satul Nou) pentru a-l deosebi de satul vechi Bordei Verde. În anul 1947, așezarea coloniștilor munteni devine sat de sine stătător, primind numele de Vintilești, după numele comunei Vintilă Vodă, de unde veneau cei mai mulți dintre locuitori.

În anul 1968, satele Bordei Verde și Vintilești sunt comasate într-o singură așezare, cu numele de Bordei Verde, organizare păstrată până în prezent.

Așa cum am arătat într-un articol anterior, satul Șcheaua Nouă a fost înființat în anul 1903, prin comasarea locuitorilor din șapte cătune și târle răspândite pe moșia Bordeiul Verde. Noului sat i s-a dat numele de „Șcheaua Nouă”. Șcheaua este o formă denaturată a denumirii vechi a moșiei Bordeiul Verde - „Șchiaul”, iar nouă i s-a spus pentru a nu se confunda cu „Șchiaul vechi”, adică cu Bordeiul Verde.

Locuitorii și-au ales vetrele de casă, grupându-se după târlele de proveniență, lucru ce avea să impieteze covârșitor și pe termen lung asupra coeziunii sociale a locuitorilor. Acest fapt, a făcut ca pentru mai bine de șase decenii, Șcheaua Nouă și ulterior Constantin Gabrielescu să fie un sat dar nu o comunitate, ci doar o sumă de oameni ce trăiau în același loc, dar fără a se uni spre binele comun. După cum consemna și profesorul Gheorghe Mihăilescu, într-un articol din 1932:

„Satul Constantin Gabrielescu (vechiul sat Șcheaua) s-a format din locuitorii târlelor: Druica, Crestezu, Cinci Câini, Mototolești, Vlădeni, Bălănești, Burta Iencei, etc. În legătură cu această formațiune omenească, persistă și astăzi - după câteva decenii de la formarea lor - un fenomen foarte curios: locuitorii diferitelor târle, care au contribuit la formarea satului, nu s-au asimilat complect în masa locuitorilor, așa cum ar fi fost nu numai firesc dar și logic, întrucât, în total, populația avea aceeași origine etnică, ci își păstrează în minte fiecare nuanța de târlași, originea locului de unde au venit ei sau părinții lor. Faptul acesta dă naștere adesea la lupte latente între locuitori, dar numai în ceea ce privește ocuparea locurilor de frunte in conducerea satului.”

Cauza profundă a acestei situații, stătea de fapt în contextul specific în care s-a înființat satul, recte sărăcia și lipsa de educație a locuitorilor.

Bordeiu Verde sau Filiu s-au născut cu jumătate de veac mai înainte, din amestecul unor cojani clăcași avuți, cu pământ mult pentru a fi lucrat, cu mocani ardeleni la fel de avuți, cu turme mari ce hălăduiau pe stepa întinsă și nespartă de plug a moșiilor Bordeiu Verde și Filiu, bunăstarea fiind un liant care a făcut ușoară și rapidă sinteza comunitară.

Prin comparație, Șcheaua Nouă s-a născut prin adunarea laolaltă, a unor clăcași pălmași, fără pământ, cu păstorii săraci ai unor turme mici, ce cu greu mai găseau teren de pășune la începutul secolului XX, când aproape tot terenul era deja arabil. Cu excepția celor veniți din Crestezu (fam. Gherguș, Chircă, Bocăneală, Bolboceanu, Giurgiu etc.), care erau crescători de animale, cu turme de câteva sute de oi de familie, ceilalți erau clăcași săraci, fără pământ, având cel mult o pereche de boi și câteva oi și un porc, pentru subzistența familiei. În ceea ce privește nivelul de educație, acesta era unul extrem de scăzut, cu un analfabetism aproape generalizat, în lipsa frecventării școlii, care lipseau cu totul în târle. Spre exemplu, în târla Bălănești existau doar 2 știutori de carte din 83 de locuitori, iar în Burta Encii doar 1 din cei 111 locuitori știa a scrie și a citi.

Sărăcia și lipsa de educație nu pot constitui un liant pentru construirea unei comunități, din contră, ea a fost un permanent factor de divizare și stimulare a conflictelor între foștii târlași, de multe ori acerbe, dar pe mize derizorii.

Șcheaua Nouă s-a născut săracă și, din nefericire, nu a putut depăși acest handicap de dezvoltare, nici până în prezent. Acest fapt avea să se vadă și în incapacitatea administrativă de a-și gestiona propriile afaceri, în perioada în care Constantin Gabrielescu a fost comună de sine stătătoare (1923-1945), fapt ce a silit autoritățile să o desființeze, după mai puțin de un sfert de veac de funcționare independentă.

Deși au primit loturi de casă în noua așezare, procesul de mutare al târlașilor a fost unul lent, mulți dintre ei nereușind - și din cauza sărăciei - să își ridice o casă până la izbucnirea războiului mondial, continuându-și modul de trai seminomad, din târle.

Satul Șcheaua Nouă a fost constituit în cadrul comunei Bordeiu Verde, în componența căreia a rămas, până în anul 1923, când s-a separat, devenind comună de sine stătătoare.

După revenirea la putere a Partidului Național Liberal, în cadrul noilor acțiuni de modificare a organizării administrativ teritoriale, prin Înaltul Decret Regal nr. 1477 din 31 martie 1923, satul Șcheaua Nouă este redenumit Constantin Gabrielescu, devenind comună.

Decizia este una pur politică - mai bine spus una politicianistă și populistă - care nu avea nicio legătură cu realitatea.

Motivul invocat de prefectura județului era acela că satul era depărtat de reședința de comună, iar drumul de acces era greu practicabil, în anumite perioade ale anului.

„acest sat este situat la o depărtare de 6,5 Kilometri de satul Bordei-Verde, reședința actuală a comunei Bordei Verde, și întrucât acest drum fiind neîmpietruit, constituie un foarte mare neajuns, care creează chiar pagube locuitorilor, în interesele lor administrative, culturale și economice, în timpul iernei cât și, mai cu seamă, în timpul ploilor.”

Ce nu spun autoritățile este că, situația dificilă, deși reală, nu avea cum să se schimbe cu ceva în bine, doar prin simpla declarare a satului drept comună.

Drumul de acces rămânea tot același și la fel de prost, tot la Bordei Verde ducea, iar „interesele lor administrative, culturale și economice” - rămâneau la fel de ignorate de autorități.

Decizia a fost una politicianistă și pentru că, au fost ignorate chiar unele prevederi legale, cum era acea ca, pentru ca o localitate să devină comună, trebuia să aibă minim 200 de contribuabili și un venit anual de 5.000 de lei. 

Șcheaua Nouă avea un număr de 124 de contribuabili din 196 capi de familii, iar bugetul regulat estimat era de 5.300 lei (fără a se preciza pe ce se fundamenta cumva această cifră). Referatul prefectului mai menționa că în sat exista o școală cu două săli de clasă - în realitate doar cu una - „iar locuitorii au și început să construiască cu banii lor toate localurile de administrație și de instrucție necesare unei comune ca: local de primărie jandarmerie ,percepție și biserică”, lucruri absolut lipsite de vreun temei real, acestea fie nefiind construite vreodată sau construite după decenii de așteptare (cazul bisericii).  Cu toate că era evident că noua comună nu îndeplinea nici criteriile legale, nici nu avea premise pentru a se autosusține, ea a fost totuși înființată.

În perioada interbelică, dezvoltarea satului Constantin Gabrielescu a cunoscut un proces de  stagnare, sau chiar de regres, în unele privințe. Izolarea satului s-a accentuat, după ce autoritățile au desființat vechiul drum spre Brăila, prin Morotești și Silistraru, silindu-i  pe locuitori să folosească tot vechiul drum prin Bordeiu Verde pentru a ajunge „în lume”. Din păcate pentru ei, administrația din Bordeiu Verde nu avea niciun interes pentru a moderniza acest drum, în vreme ce administrația din Constantin Gabrielescu nu dispunea de mijloacele pentru a o face, starea lui rămânând una rea.

De asemenea, pentru chestiunile care țineau de moară, agentul agricol, jandarmerie, recrutare, asistența sanitară, asistența veterinară sau biserică, erau nevoiți să se deplaseze tot la Bordei Verde, aceste servicii descentralizate nefiind asigurate de administrația din Constantin Gabrielescu.

Despre administrația comunei din această perioadă nu am putut afla prea multe lucruri, deoarece tot ce s-a păstrat din arhiva sa conține doar câteva dosare, fiecare cu câteva acte, fără prea marea valoare istorică sau documentară.

În anul 1945, comuna Constantin Gabrielescu era desființată, pentru că nu asigura serviciile administrative și publice cerute de legislație, satul revenind în compunerea comunei Bordei Verde, unde a rămas până în prezent.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Cum este vremea la Bordei Verde, am simțit-o cu toții, cei care am trăit pe aceste locuri. Și căldura verilor toride și asprimea tăioasă a crivățului.

Dar pentru cei care nu sunt din partea locului, ca și pentru cei care doresc să știe cum a fost clima locurilor noastre natale, voi prezenta în continuare câteva elemente.

Verile sunt, în general, caniculare și secetoase, din cauza transporturilor de mase mari de aer cald provenit din nordul Africii, precum și a nivelurilor ridicate ale radiației solare, ca urmare peste 2000 de ore/an de strălucire a Soarelui.   Iulie este cea mai caniculară lună din an.  Cea mai intensă perioadă de secetă multianuală a fost cea înregistrată între anii 1921-1931, care s-a datorat unui ciclu al activității solare, cu valori minime.

Climatul excesiv al Bărăganului era astfel evocate de un călător transilvănean, ajuns aici pe la 1830:

 E ziua, abia de răsare,                                            Apoi, vai, când plouă mult.

E arșiță, zăduf mare.                                              De pic nici unde nu-i scut.

Pare că te și topești,                                               Case, bordeie s-inundă

N-ai unde să te scutești.                                         Și noroiul se desfundă

Case, bordeie, oboare,                                           Ca un aluat lipicios.

Scunde, meschine, ușoare.                                    Cum pășești, te trage jos.

Nu dau nici un adăpost.                                         Când începe-a bate vântul.

Umbră, arbori nu-s, n-au fost                                 Pare că piere pământul.

Duci dor și de apa rece,                                          Suflă vara Tramontanul

Căci nu e. Sudori te trece.                                      Să răstoarne Bărăganul.

Precipitațiile atmosferice anuale se încadrează într-o medie de 400-500 mm/m2, dar cu o distribuție neuniformă de-a lungul anului, majoritatea acestora căzând în semestrul cald al anului, alternând perioade lungi de secetă de 1-3 săptămâni cu averse de ploaie torențială.

Până la Primul Război Mondial statisticile menționează opt ani de secetă excesivă: 1865, 1866, 1873, 1874, 1887, 1894, 1899, 1904, cea din 1899 generând o cea mai importantă criză economică, la nivel național, din perioada antebelică.  După război, cei mai secetoși ani au fost 1927, 1934, 1938, 1946, 1951, 1968, 1994, 1996 și 2007, cu o mențiune specială pentru anul 1946, în care s-a înregistrat o perioadă de 86 de zile fără precipitații, la stația hidrologică de la Filiu.  Acesta nu a fost un fenomen izolat, fiind consemnate perioade în care precipitațiile au lipsit timp de două luni consecutive sau mai mult și de către celelalte stații hidrologice din regiune (Urleasca, Ianca Filiu Viziru), fapt care demonstrează accentele excesive ale climei din regiune, în anumite perioade. 

Mai rar, dar se manifestă totuși, și fenomenul apariției unor perioade mai lungi cu precipitații abundente, cum a fost cea cuprinsă între 1969-1972 când media multianuală a depășit 600 mm/m2.  De altfel, pe teritoriul comunei, în zona Filiu-Lișcoteanca, a fost înregistrat în anul 1910 maximul istoric al cantității de precipitații căzute în județul Brăila, într-o singură zi - 126 mm/24 de ore).

Fenomenele meteorologice extreme  din timpul verii se manifestă periodic, cele mai importante fiind consemnate de publicațiile timpului. Astfel, Monitorul Oficial consemnează o ploaie cu grindină la data de 25  iunie 1888, care a produs pagube însemnate culturilor agricole, valoarea lor depășind valoarea arendei anuale ce trebuia plătite pentru moșia Bordei-Verde. 

La rândul său, ziarul Telegraful din 2 august 1881 consemnează o furtună violentă cu descărcări electrice, în timpul căreia un fulger a făcut două victime din Bordei Verde, aflate pe câmp, la muncă.

„Un tânăr țeran de 26 ani fiind pe câmp și ascuțindu-și cosa a fost lovit de trăsnet la urechia stângă pe care i- a luat-o, lăsându-l pe loc mort, o altă victimă a fost și o tânără țerancă care strângea cu furca fânul în căpiță, aceasta a fostu mai nenorocită căci trăsnetul a isbit-o în cap scurgându-se de-a lungul pieptului și i-a ars un picioru; nenorocita victimă a încetat dupe câte-a ore.”

Dar cel mai violent dintre acestea, cu aspecte de tornadă puternică, a avut loc în anul  1872.

„În diua de 30 Maiu pre la 4 ore după masă, a începutu ploie torențială pre la comunele Viziru, Pârlitia, Lacu-Rezi, Caragica, Zăvoia, Fleșca, Batogu, Bordeiu-Verde, Stăncuția, Bertești, Polizesti și Filiu, din districtulu Brăila, care a duratu până la 7 și jumetate ore sera, așia cum nu s-a mai pomenitu, căci suprafatia pamentului era unu luciu de apă. La începutu a fostu cu pietră și cu ventu repede care a culcatu la pămentu parte din productele mai mari, rupendu chiaru și din porumbu, și în comuna Bordeiu-Verde a dărâmatu 6 coșiere.

Iernile sunt în general reci, uscate, influențate de vânturile aspre provenite din nordul Câmpiei Ruse (Crivățul). Ninsorile apar, de regulă, în intervalul noiembrie-martie, numărul de zile cu ninsoare fiind mic (15-20 zile pe an), iar stratul de zăpadă este subțire (10 cm) și se menține în jur de o lună/an. 

Vânturile predominante bat, cu o frecvență mai mare, dinspre nord și nord-est Vitezele maxime ale vânturilor se înregistrează în timpul iernii, când acestea depășesc frecvent 100 km/h (în februarie 1954, viteza vântului a atins 125 km/h).

Iernile grele însoțite de viscol apar periodic, cele mai acute episoade consemnându-se în anii 1863, 1880 (când Dunărea a fost înghețată timp de 101 zile), 1929, 1933, 1935, 1954, 1988 sau 2012 - când au fost episoade de viscol sever.

În viscolul din februarie 1933 a fost găsit înghețat și acoperit cu zăpadă, la o jumătate de kilometru de sat, locuitorul Grigore Zamfirescu din Filiu.

Tot în iarna lui 1933, viscolul a făcut mari ravagii în județul Brăila, acoperind oameni cari întârziaseră pe drum și turmele de oi ce se aflau pe câmp. În acel episod de viscol, din ianuarie 1935 a murit locuitorul Marcu Moldoveanu din satul Bordei Verde, rătăcit pe viscol și descoperit mort la trei km distanță de sat, pe câmp.  Moartea sa a rămas întipărită în memoria comunității, bunicii mei încă referindu-se la iarna anului 1935, ca la „iarna lui Marcu.”

Cel mai acut dintre aceste episoade a fost viscolul năprasnic înregistrat în perioada 3-6 februarie 1954. Timp de câteva zile, vântul a bătut cu putere, în rafale care au depășit 125 m/s, concomitent cu o ninsoare abundentă care a depus un strat de 150-160 cm, la nivelul întregului județ Brăila, totul pe fondul unei scăderi drastice a temperaturii, car a ajuns să depășească -250C.  

Viscolul a îngropat în zăpadă actualele sate din comuna Bordei Verde, troienele atingând în unele zone și cinci metri (înălțimea unei case.) Pentru a putea supraviețui și a ieși din casă, oamenii au fost nevoiți să sape tuneluri prin nămeți.

Pentru a înțelege atmosfera acelei ierni, relatez o întâmplare din acea iarnă, care mi-au fost povestite de bunicul meu, Măcreanu Ghiță (50 de ani în 1954).

„Zăpada era cât casa. Făcusem un tunel prin care ieșeam din casă, după care mergeam pe coama cășii până la saivan la oi, unde făcusem o gaură prin care să poată răsufla să nu moară. Mâncare nu le-am dat o săptămână, că n-aveam cum să ajung la ea, era îngropată în zăpadă. Începuseră să fete, am găsit trei miei când s-a terminat urgia și am putut să intru. N-a murit niciunul, că le-a fost cald sub zăpadă.

În a trei treia zi de ghifor (vifor, n.n.) am plecat până la cineva din satu vechi (Bordei Verde, spre deosebire de satul nou Vintilești) să iau de la el niște gaz pentru lambă că se terminase. Ulița nu se mai cunoștea era zăpadă de colo până colo, nu se mai vedea niciun gard. Vântul se potolise oleacă și am ajuns bine, da’ când să mă întorc a început prăpădul. Vântul bătea să te ia pe sus. Nu mai vedeam nimic și am mers așa orbecăind vreo jumate de ceas când m-am lovit de un pom. Cum stăteam eu așa să mă dumiresc auzeam pe deasupra mea un șuierat puternic și când m-am uitat în sus am văzut că erau sârmele de telegraf ce duceau la Viziru, iar pomul era un stâlp.

Ăsta a fost norocul meu. Atunci mi-am dat seama că m-am rătăcit, trecusem satul pe dea dreptul pe sus, peste case și garduri, și ieșisem din sat și o tăiasem peste câmp. Am luat-o înapoi mergând din stâlp în stâlp până ce am ajuns la moară și de acolo am venit acasă. Mare noroc am avut să dau în stâlpul ăla, că altfel eram mort acum.”

Alte episoade recente de vreme severă, similar cu cel din 1954, s-au înregistrat în iernile anilor 2012 și 2014, când comuna a rămas izolată și fără alimentare cu energie electrică, pentru mai multe zile.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Distribuirea ajutoarelor umanitare primite de laCrucea Roșie din SUA, în satul Filiu, 1948

O cetate la Bordeiul Verde acum 250 de ani

Perioada dintre 1730-1830 avea să fie una de mari tulburări pentru comunitatea cojanilor de la Bordeiul Verde, atât din cauza ocupării samavolnice a pământurilor de către turcii din Khazaua Brăilei și Odaia Vizirului, cât și a faptului că pe aici a fost coridorul de trecere al trupelor ruse, otomane și austriece, în cursul numeroaselor războaie din acest veac. Nu mai puțin de șase mari războaie au avut loc în această perioadă, între marile imperii vecine, Câmpia Brăilei fiind unul dintre marile „bulevarde” pe care se foiau trupele străine ocupând teritoriul Țării Românești cu anii, câteodată, făcând astfel un adevărat calvar viața bieților locuitori și ducând la risipirea așezărilor.

O mărturie relevantă a prezenței îndelungate a trupelor străine pe teritoriul comunei, în acea perioadă tulbure, o reprezintă „Cetățuia de la Bordeiul Verde”, o fortificație de pământ situată la circa 3 kilometri sud-est de actuala localitate Bordei Verde, pe valea Crestezului, între drumurile spre Constantin Gabrielescu și Viziru, aproximativ pe locul unde se întâlnesc hotarele terenurilor din Bordei Verde, Constantin Gabrielescu și ferma Lupescu.

Cetățuia a fost ridicată în cursul războiului din 1772, de către trupele ruse, fiind folosită ca loc de încartiruire și reaprovizionare a trupelor aflate în deplasare pe comunicația Brăila-Silistra, precum și pentru bombardarea forțelor otomane de pe teritoriu Khazalei Brăilei. Ea a mai fost folosită în cursul războaielor din 1806-1812 și 1828-1829, precum și în cadrul campaniei dina nul 1854, din cadrul „Războiului Crimeei”.

Cetățuia de la Bordeiul Verde a devenit un loc important de reper pe harta Câmpiei Brăilei, fiind menționată ca atare în diferite relatări, precum și în cărțile de hotărnicie ale moșiilor Șchiau sau Lișcoteanca. Ea se păstra încă, într-o stare destul de bună de conservare până către sfârșitul secolului XIX, fiind descrisă în răspunsul comunei Bordeiul Verde la chestionarul Odobescu, din anul 1871 astfel:

„o bătărie de pământ pe un grind, înconjurată cu șanț de un stânjen [2 m., n.n.] adâncime și val de patru stânjeni [8 m., n.n.] lățime, având formă pătrată cu latura de 30 de stânjeni [60 m., n.n.], în colțurile fortificației este câte un mușuroi mare.” 

Rușii au ridicat mai multe astfel de fortificații, cel puțin încă una figurând pe harta statului major austriac, ridicată între 1788-1792 („Harta Specht” la scara 1:57600 ), plasată generic și notată cu inscripția „alte Schanz im der Raja”.

La „Cetățuia de la Bordeiul Verde” avea să aibă loc și o luptă între trupele rusești și cele otomane, în toamna anului 1854, în timpul Războiului Crimeei.

Un corp de armată otoman, format din opt regimente de infanterie și cavalerie, sub comanda lui Halim Pașa, a fost trimis de la București, pentru a face o recunoaștere la Brăila, unde se presupunea că erau puternice forțe rusești.

Marșul s-a desfășurat pe „drumul poștei rusești”: București-Urziceni-Macoveiu-Chichinețu-Tătaru-Filiu. După trecerea Călmățuiului, au continuat pe lângă Lișcoteanca, pe la movila Olacului, urmând apoi drumul pe Valea Vizireanca (hotarul dintre moșiile Lișcoteanca și Viziru) până în Valea Burta Iencii, de unde continua pe Valea Ianca spre Silistraru și Brăila. Când avangarda, compusă dintr-o brigadă mixtă, de cavalerie și de gardă, comandată de Iusuf Pașa ajunge la cetățuia de pe hotarul moșiei Bordeiul Verde, a fost întâmpinată cu foc de garnizoana rusă, ceea ce a făcut ca trupele otomane să intre în panică și să se risipească, în derută.

„La aproximativ 40 de verste de Brăila [cca. 40 km, n.n.] au întâlnit un detașament de cazaci de pe Don; pașa și soldații au fost cuprinși de panică și s-au retras în dezordine, alarmând și alte regimente. Ținutul este o stepă imensă, escadroanele și regimentele s-au pierdut și nu au mai găsit drumul de întoarcere.” 

Iusuf Pașa a făcut superiorilor un raport exagerat asupra forțelor rusești întâlnite și asupra luptei „groaznice”, pe care a fost nevoit să o dea, și asupra retragerii. În zilele următoare, șeful armatei otomane a trimis alte întăriri, la sosirea cărora garnizoana rusească a Cetățuii de la Bordeiu Verde s-a retras spre Brăila și, ulterior în Dobrogea.

Amintirea acestei lupte a rămas vie în amintirea bătrânilor satului Bordeiu Verde, până spre sfârșitul secolului XIX.

În prezent, locul unde a fost cetățuia nu se mai poate recunoaște, terenul fiind nivelat de-a lungul vremii, ca urmare a lucrărilor agricole, dar o imagine din satelit a zonei relevă urmele unei posibile structuri pe locul unde ea a existat.

Să sperăm că vom avea șansa ca, în viitor, niște arheologi pasionați de trecutul Câmpiei Brăilei, să se aplece cu dăruire, în scoaterea la iveală a unor mărturii despre acest fragment de istorie al comunei noastre. 

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Articolul de astăzi este un modest omagiu adus eroilor comunei noastre, oameni care și-au dat supremul tribut de jertfă pentru țară.

145 de eroi din Bordei Verde, Constantin Gabrielescu, Lișcoteanca și Filiu  și-au dat viața pe câmpul de onoare, în Războiul de Independență, Primul și Al Doilea Război Mondial. Suntem mândri că am reușit să îi identificăm pe toți, după ani de căutări prin arhive, li să întocmim o listă completă cu eroii comunei.

În continuare voi prezenta câteva elemente biografice, ale câtorva dintre eroii noștri.

Ioan TOBĂ „Hatmanul” (1903 - 1979) S-a născut la 10 iulie 1903 în Filiu, fiind fiul lui Dumitru și Ana Tobă. A absolvit liceul militar și Școala Militară de Ofițeri, fiind militar de carieră, în arma cavalerie.

Pentru modul meritoriu în care a acționat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost decorat cu înalte distincții românești și străine, câștigându-și și renumele de „Hatmanul”.

Datorită acțiunii energice a lui și a unității pe care o comanda, în luna august 1944, a alungat detașamentul sovietic care începuse să traseze noua frontieră româno-sovietică, și care făcea ca Mănăstirea Putna să rămână în Uniunea Sovietică. Faptul că Mănăstirea Putna a Rămas României și că ne putem bucura în fiecare zi de ea se datorează în exclusivitate lui Ioan Tobă „Hatmanul”.

La 16 decembrie 1948, a fost arestat de Direcția Regională a Securității Statului București, fiind condamnat pentru „spionaj, instigare publică și inițiere și participare la organizație teroristă” la douăzeci și cinci de ani închisoare, pe care i-a executat în penitenciarele Jilava și Gherla. A fost eliberat la 3 august 1964, fiind grațiat prin aplicarea prevederilor Decretului 411/1964.

După liberare s-a stabilit în orașul Brașov, unde este și înmormântat.

Oprișan SATNOIANU (1911-1942)  S-a născut în anul 1911 în satul Lișcoteanca-Satnoeni, într-o familie de țărani moșneni.

La intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial a fost mobilizat, cu gradul de sublocotenent în rezervă, în cadrul Regimentului 40 Infanterie. A participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei, Odesa și stepa kalmâcă.

A căzut pe câmpul de luptă, în fruntea plutonului pe care îl comanda, la 23 noiembrie 1942, în Bătălia de la Stalingrad.

În memoria sa și a fraților săi Ștefan și Tudor, și ei morți pe front - Bița Satnoianu -  a ridicat o cruce în curtea bisericii din Lișcoteanca, aflată încă într-o stare bună de conservare. 

Ștefan SATNOIANU (1913 - 1942) S-a născut în anul 1911 în satul Lișcoteanca-Satnoeni, într-o familie de țărani moșneni.

La intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial a fost mobilizat, cu gradul de sublocotenent în rezervă, în cadrul Regimentului 38 Infanterie. A participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei, Odesa și Ucraina.

A căzut pe câmpul de luptă, în fruntea plutonului pe care îl comanda, la 25 mai 1942, în luptele din Donbas (Ucraina)..

Pârvu NISIPEANU (1885 - 1916)  S-a născut în anul 1885 în satul Tudor Vladimirescu, județul Brăila, în familia țăranului Nicolae Nisipeanu, originar din satul Bordei Verde, împroprietărit în Tudor Vladimirescu în anul 1879, prin „legea însurățeilor”. A urmat cursurile școlii primare din satul natal și ale Școlii Normale din Galați, pe care a absolvit-o în anul 1906.

După absolvire, a fost repartizat ca învățător suplinitor la școala din satul Șcheaua Nouă (Constantin Gabrielescu), fiind primul învățător de la această școală. A predat aici timp de patru ani, după care s-a transferat, la o altă școală din județ.

Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial a fost mobilizat, cu gradul de caporal, în cadrul Regimentului 78 Infanterie din Brăila, căzând eroic pe câmpul de luptă, în timpul luptei de la Calaci (Dobrogea), la 31 august 1916.

Mircea LIPAN (1914 - 1941) S-a născut în anul 1914, în familia țăranului Dumitru Lipan, din satul Bordei Verde, unde a și urmat cursurile școlii gimnaziale de șapte clase. În anul 1932 a absolvite cursurile Liceului Nicolae Bălcescu, din Brăila, iar în 1937 pe cele ale Facultății de Drept, din Iași.

În anul 1938 este admis la Școala de Ofițeri de Aviație ,,Regele Carol II”, dislocată pe aerodromul Cotroceni, București. După trecerea probelor specifice din anul II al școlii, elevul caporal Mircea Lipan este brevetat ca „pilot faza I, pe avion Fleet” la data de 29 august 1939. Absolvă școala la 26 iunie 1940, fiind trecut în Registrul de brevete de pilot aviator militar în anul 1940, cu brevetul de pilot nr. 1992.

Prin ordinul nr. 109 din 9 septembrie 1940 al Comandantului Forțelor Aeriene - generalul Constantin Celăreanu, sublocotenentul aviator Mircea Lipan era brevetat ca pilot de război pe avionul „Czapla”.

Este repartizat la Escadrila 18 Bombardament Ușor, dislocată pe aerodromul Sihlea, situat între Râmnicu Sărat și Focșani. Unitatea era înzestrată cu avioane biplan de tip IAR-37, fabricate la Brașov.

La intrarea României în război, împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iulie 1941, avionul său este doborât în misiune, deasupra Basarabiei, fiind primul pilot român căzut în război.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Prima mențiune documentară certă a unui toponim de pe teritoriul comunei Bordei Verde apare la 18 iulie 1505 (7013), când printr-un hrisov dat în capitala Țării Românești de atunci, Târgoviște, voievodul Radu cel Mare, întărea lui Orlea și Balcul vătafi, stăpânirea moșiei Iasu, parte din ocina domnească de la Andolie. Moșia Iasului se găsea în zona comunei Movila Miresei de astăzi, pe locul fostului sat Iazul, de pe malul lacului cu același nume.  În hrisov se menționează că această moșie se întindea „până în Șcheaul”.

Șcheaul a fost una dintre moșiile mari de pe actualul teritoriu al județului Brăila, ocupând întreaga parte nordică a comunei Bordei Verde. În timp ea mai fost menționată în documente sub diferite variante, cum ar fi Șchiau, Șchiaua sau Scheiul. Începând cu mijlocul secolului XVII, denumirea cea mai des folosită a fost „Șchiaua-Doiceasca”, (uneori cu variantele „Șchiaua Colții” sau „Colțeanca”).

Denumirea sa vine de la cuvântul șcheau - cu înțelesul general de „rob eliberat” - cuvânt aflat în circulație în perioada secolelor XV-XVII, fiind atestat de o serie de surse credibile.

În această accepțiune, ar rezulta că moșia și-a luat numele de un prim proprietar, om din clasa de jos, care fusese eliberat și împroprietărit la un moment dat, din cine știe ce rațiuni, de către domn. Cine a fost acest „șcheau” nu avem de unde ști, istoria neconsemnându-i numele ci doar a ținut să-i scoată în evidență statutul social.

După cum arăta și unul din cei mai buni istorici al locuirii în Câmpia Bărăganului, Pompei Samarian, „numirile geografice ale vechilor așezări omenești, sate ori orașe, nu s-au creat de la o zi la alta; aceste numiri se moștenesc din timpuri a căror limită în trecut nu se poate fixa precis și se perpetuează prin tradiție.” 

Dacă satul Șchiaul apare în actele vechi din 1505, înseamnă că existența lui trebuie să fie mai veche. Că nu este găsit înainte de această dată, se datorează fie puținătății izvoarelor istorice, fie faptului că, fiind un sat mic, nu e citat în alte acte mai vechi.

Din documentele păstrate până în prezent, reiese că moșia Șchiaului avea  forma unui poligon neregulat, având colțurile în următoarele puncte: „piatra Mihalcei slugerul” (zona Malcea, sud Căldărușa) - vest Movila Tâmpu - Movila Vulturașul (sud-est Constantin Gabrielescu) - Movila Boi Negri (sud Bordei Verde) - Movila Capra (est Târlele Filiu) - Movila Părului (sud-vest Perișoru) - Movila Gorganele (sud-est Perișoru).

Conform sistemului feudal, pe fiecare moșie era constituită o așezare a țăranilor clăcași care lucrau acea moșie, așezare care purta fie numele moșiei, fie numele boierului care o stăpânea la un moment dat

Prima așezare a clăcașilor de pe moșia Schiau, era situată undeva pe Valea Druicii și a purtat la începutul anilor 1500 numele moșiei, ființând în locația respectivă până spre sfârșitul secolului XVI, când odată cu schimbarea stăpânului moșiei locuitorii sunt mutați pe o altă locație, locul fostului sat devenind „siliște”.

Siliștile aceluiași sat de pe o anumită moșie, purtând denumiri diferite, erau o realitate în Bărăganul secolelor XVI-XVIII.

Același lucru s-a întâmplat și cu strămoșii actualei comunități din Bordei Verde, care și-au mutat de mai multe ori locurile de așezare, pe moșia Șchiaului. Acest fapt era generat de două cauze majore. Prima era situarea moșiei la granița cu „Odaia Vizirului” din kazaua Brăilei, fapt care a făcut ca de multe ori turcii de aici să ocupe samavolnic porțiuni din moșie, silindu-i astfel pe locuitori să se mute în zonele rămase în Țara Românească. A doua cauză era reprezentată de realitățile demografice și interesele schimbătoare ale stăpânilor moșiei. Până în a doua parte a secolului XIX moșia Șchiaului - ca de altfel toate celelalte din județ - nu putea fi lucrată în întregime de puținii locuitori clăcași aflați pe ea.

Mare parte a terenurilor erau „țelină” nelucrată, unde - după cum arăta istoricul Constantin Giurescu - „plugul nu spărsese, încă, cea mai mare parte a întinsei stepe, un adevărat ocean de verdeață primăvara, un nesfârșit de zăpadă iarna, bătut de vânturile năprasnice ce i-au dat numele, căci «buragan» înseamnă în vechea turcă furtună, vârtej, vifor…”.  Din acest motiv, funcție de context, stăpânii moșiei alegeau să lucreze o anumită parte a moșiei, generând implicit și mutarea clăcașilor în aceeași zonă.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

De cele mai multe ori, scriu aici despre lucruri care țin de trecutul, de istoria și de tradițiile comunității noastre „de la Bordeiul Verde”. Astăzi vreau să vă spun o poveste din prezent și viitor.

Cei prezenți la festivitățile de săptămâna trecută au remarcat un moment deosebit, când care trei dintre copiii din comună au fost premiați cu o diplomă și o sumă de bani, de către Primăria și Consiliul Local Bordei Verde, pentru rezultatele școlare obținute.

Poate vă amintiți că, în acest an, județul Brăila a fost pe primul loc pe țară, la notele obținute la bacalaureat. Ei bine, dintre puținii elevi care au obținut note de 10 la acest examen, trei au fost doar din Bordei Verde: Moisoiu Mirela Georgiana, Măcreanu Raluca Petronela și Țugui Bianca!

Mirela-Georgiana a absolvit Colegiul Național „Nicolae Bălcescu” din Brăila, profil matematică-informatică, în limba engleză, și din toamnă va urma cursurile Facultății de Cibernetică, din cadrul Universității București.

Raluca-Petronela și Bianca au absolvit Liceul Teoretic „Nicolae Iorga” din Brăila, prima la profilul „științele naturii” iar cea de-a doua la profilul „științe sociale”. Din toamnă ambele vor merge la București, Raluca-Petronela la Facultatea de Contabilitate și Informatică de Gestiune de la ASE iar Bianca la Facultatea de Drept.

Am avut împreună o foarte deschisă și plăcută conversație, rămânând impresionat de siguranța, optimismul și dorința lor de a-și îndeplini pasiunile și visele pentru care au învățat. Dar dincolo de aceasta, m-au impresionat bunul simț, buna creștere, dragostea față de locul natal și respectul pentru cei care i-au ajutat să ajungă până aici. Este vorba de părinții lor, de învățătorii Ionel Lipan și Gheorghe Abdulea, profesorii de la școala gimnazială din Bordei Verde, în special doamna dirigintă Laura Măcreanu.

Sunt sigur că peste mulți ani, când se va vorbi și scrie despre oamenii pe care Bordei Verde i-a dat țării, printre ei, la loc de cinste le vom găsi și pe Mirela-Georgiana, Raluca Petronela și Bianca.

Viitorul comunității noastre stă în oamenii pentru care Bordei Verde va rămâne întotdeauna „Acasă”, indiferent pe unde îi va purta viața. Iar văzând exemplul acestor trei fete minunate, al copiilor din ansamblul „Bordeiașul”, al micuțelor dansatoare de balet sau al copiilor bucuroși de pe scenă, avem motive să fim optimiști.