Ciocile

Scriitorul Fănuș Neagu caracterizează comuna în versurile publicate în ziarul ”Gazeta de Ciocile”, nr. 1, anul 1, 8 noiembrie 2002, astfel:

Acolo departe…, Acolo unde depărtarea depărtează în depărtări, la Ciocile……, Acolo unde Bărăganul nu mai are speranță

De altfel, în memoria colectivă a brăilenilor depărtarea comunei Ciocile (Chichinețu, Chioibășești) este bine-cunoscută, iar în trecut, acest lucru era prezent și la nivel național, din perioada interbelică existând câteva scrieri care confirmă acest fapt. Distanța mare față de orașul Brăila dar și de alte orașe importante (Buzău - 78 km, Focșani - 129 km, București - 136 km), precum și drumurile neamenajate din trecut, au dus la această percepție.

Amplasare

Comuna Ciocile se află în partea sud-vestică a județului, la limita cu județele Ialomița și Buzău. Hotarele celor trei județe se întâlnesc la Movila Ciocile, situată la 4,5 km S.-V. de satul Ciocile. Face parte din comunele limită de județ ale județului Brăila (Nord - Măxineni, Est - Frecăței, Sud - Ciocile, Vest - Galbenu).

Vecinătăți: nord comuna Ulmu, comuna Rușețu - județul Buzău, est comuna Roșiori, sud-est comuna Traian - județul Ialomița, sud-vest comuna Miloșești - județul Ialomița, vest comuna Padina - județul Buzău.

Se află la cca. 90 km de municipiul Brăila - reședința de județ, la 51 km de orașul Ianca, la 37 km de orașul Făurei și la 43 km de orașul Însurăței. Căi de comunicație rutieră: Tătaru - Colțea - Chichinețu - Ciocile, Chichinețu - Chioibășești - Grivița, Ciocile - Jugureanu, Ciocile - Padina. Cea mai apropiată stație de cale ferată se află în Dudești, la cca. 20 km nord-est de satul Ciocile, pe traseul Tătaru - Dudești.

  Suprafața teritoriului administrativ al comunei este de 7733 ha din care 316,27 ha intravilan și 7416,73 ha extravilan. Sunt 1002 locuințe.

  În prezent comuna Ciocile este constituită din 4 sate: Ciocile - reședință de comună (localitate de rangul IV), Chichinețu, Chioibășești și Odăieni (localități de rangul V). În trecut nu totdeauna a avut această structură.

Comuna Ciocile este una dintre cele mai frumoase așezări rurale din județ, cu oameni harnici, cu dragoste de pământ și animale, păstrători ai celor mai frumoase tradiții populare.

Cadrul natural

Bărăganul Central (Câmpia Călmățuiului) care se întinde între Ialomița și Călmățui, cuprinde și Câmpul Roșiori, partea cea mai de sud a județului, care este un interfluviu cu suprafață plană, cu ușoare ondulări. Comuna Ciocile se situează pe acest câmp care are altitudinea medie peste 50 m, prezentând o ușoară înclinare de la nord la sud; se ridică în medie 10-15 m deasupra luncii Călmățuiului.

  Pe teritoriul comunei se află Movila Turcului 58.3 m, Movila Ciocile 61.8 m, Movila Marcu 54.7 m şi Movila Boului 56.3 m.

  Din punct de vedere hidrografic teritoriul comunei Ciocile aparține bazinului hidrografic Ialomița - Buzău. Râul Ialomița se află la o distanță de 29 km spre sud iar râul Buzău este situat la cca. 35 km spre nord. Cel mai apropiat curs de apă este râul Călmățui. Pe teritoriul comunei nu sunt ape curgătoare, singurele artere hidrografice fiind în prezent canalele de irigație. Ca și lacuri, pe teritoriul comunei se găsesc lacurile Plașcu și Chichinețu (uneori apare numit Chioibășești), care sunt lacuri de crov, lacuri sărate temporare, a căror existență este dependentă de condițiile climatice. În mod frecvent în a doua parte a verii cele două lacuri rămân fără apă. Sunt incluse în Situl Natura 2000 – „Arie de protecție specială avifaunistica ROSPA 0006 - Balta Tătaru”.

  Despre apa lacului Plașcu se spune că are proprietăți similare cu cea a Lacului Sărat.

Scurt istoric

Din punct de vedere arheologic, teritoriul comunei se încadrează în Cultura Dridu, în zonă fiind descoperite morminte pecenege. La Ciocile a fost găsit în anul 1971, un vas de provizii (Cultura Dridu, sec. IX-XI, e.n.). Tot pe teritoriul comunei se găsesc doi tumuli, descoperiri funerare cu cronologie neprecizată, ambii la Chichinețu. Primul se află în curtea școlii, cronologie neprecizată iar al doilea în partea de sud a localității, pe malul lacului Chioibășești, la cca. 250 m sud de marginea satului și la cca. 100 m vest de drumul Chichinețu-Chioibășești, tot cu cronologie neprecizată.

Pe teritoriul UAT Ciocile există mai multe situri arheologice și zone cu vestigii arheologice, unele clasate în Repertoriul Arheologic Național (Movila Ciocile) iar altele nefiind clasate. Toate aceste situri sunt movile funerare, similare celor clasate în RAN.

În lista descoperirilor monetare făcute pe teritoriul județului Brăila din perioada romană și bizantină după 1972, Ciocile se regăsește cu o monedă de bronz de la Traian (98-117), 90 g, 32 mm, stare mediocră conservată, mult tocită; un gedid-yuzluc (argint) de la Selim al III-lea (1789-1807) și o piesă de două parale (aramă) bătută la Sadagura în 1773.

Singurul obiectiv din comuna Ciocile inclus pe lista monumentelor istorice din județul Brăila ca monument de interes local îl constituie adăpătorile din piatră, datând din secolul al XIX-lea, aflate la intrarea în satul Ciocile, și clasificate ca monument memorial sau funerar.

Pe teritoriul comunei Ciocile se află mai multe troițe și cruci votive din piatră, elemente importante de civilizație rurală. Primele fiind o modalitate de manifestare a credinței a celor care nu aveau mijloacele necesare, poate nici timpul nu îngăduia, să dureze o biserică, despre Ciocile se spune că este comuna cu 37 de biserici. Crucile votive, prezente în număr mare în sud-vestul județului, sunt mărturii ale vechilor drumuri ale oilor.

Atestare documentară

G. Vâlsan referindu-se la zona în care se află teritoriul nostru, spune că popularea s-a făcut cu plugari veniți din Subcarpați, pentru pământ și cu ciobani de la munte care practicau o transhumanță ritmică, folosind în general, aceleași drumuri an de an.

Istoricul C. C. Giurescu spune că Satele se nășteau din contopirea mai multor târle sau numai în jurul uneia, înființate de locuitorii din zona de câmpie (cojanii), de mocanii transhumanți, dar și de locuitorii din raiaua Brăilei.

Drumurile oilor au fost marcate de movile, de cruci de piatră, de puțuri și de numeroase târle, inițial cu caracter temporar, apoi vetre ale unor așezări stabile și integrate satelor existente.

Brețcani, săceleni, covăsneni, țuțuieni, mărgineni, bârseni transhumau spre câmpia Bărăganului și Dobrogea iar asta se făcea pe aceleași drumuri, folosite din vechime, cu popasuri și puncte de întâlnire statornice. Astfel, în nordul Ialomiței, cărările mocanilor se întâlneau în anumite puncte, precum Grindul Făgărașului, Macoveanca, Ciocile.

Satele s-au răspândit în câmp, preponderent în apropierea râurilor și lacurilor. Scriitorul Geo Bogza consideră în mod just că la început țara noastră a fost o țară de sate.

Importanța și dezvoltarea unui sat este dată și de poziția acestuia față de un drum important.

În vremea când exista raiaua Brăilei, Ciocile se găsea pe drumul pe care locuitorii aceștia îl străbăteau până la morile din județele Ialomița și Buzău, care pleca din Brăila și mergea pe la Silistraru, Lișcoteanca, Slujitori-Albotești, Tătaru, Ciocile - Ialomița. Se mai numea și drumul cel mare. Pe harta Marelui Comadament Militar Austriac, realizată în anul 1790 și editată în anul 1812, se observă că satele Kikinez (Chichinețu) și Krunz (Crunți, Ialomița) sunt înscrise cu litere majuscule și îngroșate, dând de înțeles importanța lor în raport cu cele din jurul acestora, care nu prezintă aceste caracteristici.

Dovadă a celor menționate mai sus sunt monedele găsite în satul Chichinețu, o monedă de ¼ Kreuzer din cupru, bătută la 1816, monetăria Kremnitz (Austria) și o monedă de 4 Pfennig, tot din cupru bătută la 1862 în Regatul Prusiei, precum și hanul care exista la 1864 între satele Chichinețu și Chioibășești și a cărui vechime înainte de acest an, nu se cunoaște. Acesta este contextul în care au început să se formeze satele Ciocile, Chichinețu și Chioibășești.

Satul Ciocile

Potrivit Dicționarului geografic al județului Brăila, publicat în 1894, așezarea Ciocile ar fi fost înființată în jurul anului 1800, numele provenind de la movilele Ciocile aflate la sudul satului.

În privința întemeierii comunei, legenda spune următoarele: „Cam pe la finele veacului al 18, anul 1798, trăiau prin acele locuri trei neamuri de oameni: Soceni, Brătulești și Mangiurești. Socenii erau așezați la Sud-Est de comună pe locurile numite azi pogonașe, Mangiureștii la Vest de comună iar Brătuleștii la Nord-Est. Așa răzleți au trăit mai mult timp până la 1821, când un zapciu de pe acele vremuri găsește că e bine să le adune la un loc spre a forma un sat.

Până la venirea Socenilor, exista o așezare cu numele de Puțintei, iar după venirea acestora cei din Puțintei s-au mutat lângă Soceni, formând, în jurul anului 1816, un singur sat, așezat pe malul sudic a lacului Plașcu. Cu certitudine, vatra satului a fost alta, mai la sud. În ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, la o depărtare de 3 - 4 km spre sud, erau câteva cruci, probabil urmele vechiului sat.

Satul Chichinețu

În același dicționar, Chichinețu apare: sat situat în partea de V. a com. cu același nume, la 78 klm. spre S. V. de orașul Brăila. Înființat la 1807, numit astfel după numele unei familii Chițoiu ce avea târla pe aici. Satul este așezat pe malul de N. al lacului Chichinețu, iar Nae Vasilescu spune la 1929 despre sat: Din ce se povestește din bătrâni, ar fi că încă pe timpul turcilor se oploșise, în partea locului mai mulți locuitori, încropind o târlă. Bordeele erau mici ca niște chichinețe, și erau făcute în apropierea unui lac. Așa că povestea o rețin cei ce o spun, de la bătrâni lor, și că deci numele satului Chichinețu, vine de la bordeele făcute ca niște chichinețe, de cei dintâi târlași, așezați în partea locului. Pe teritoriul comunei era cătuna Chioibășești, azi comună independentă.

Satul Chioibășești

Pentru întemeierea satului Chioibășești, legenda cunoscută și acum de săteni, spune că pe vremuri își avea târlele un om pe nume Ion Radu, bun gospodar. Turcii trecând frecvent prin zonă și văzând târlele lui, îi tot spuneau: Ei, bre, la tine cheoibaș, la tine cheoibaș!. Mai târziu omul a avut un fiu și i-a dat numele Chioibașu, nu s-a mai ținut de Radu. De la acesta s-a transmis numele întregului sat.

Chioiubașul era o persoană care făcea parte din personalul administrativ al vizirului.

Pe harta Olteniei și Munteniei ridicată la 1790 se observă o dispunere mai spre nord a satului Chichinețu și o apropiere mai mare de Chioibășești, care chiar dacă nu își are numele scris, poate fi identificat, acesta fiind dispus sub înscrisul „Kikinez”.

În Catagrafia de la 1831 aflăm că satele făceau parte din județul Slam Râmnic, Plasa Bălți.

Despre sate se spune:

- satul Slobozia Chichinețu de Străini pe moșia Chichinețu a șetrarului Dumitrache Sorescu, cu 107 familii și 11 feciori de muncă;

- satul Chioibășești de Străini, pe moșia Chichinețu a stolnicului Costache Niculescu, cu 41 familii și 4 feciori de muncă;

- satul Puțintei, pe moșia Ciocile a hatmanului Dumitrache Scarlat Ghica, cu 330 familii și 81 feciori de muncă.

  În Catagrafia de la 1838 găsim că despre Dimitrie Ghica (Dumitrache Scarlat Ghica, din dinastia Ghica - neam de domnitori) este scris: neamul - rumân, clăcășia - însurat, vârsta - 65, bir - hatman, clacă - proprietar al acestei moșii, meșteșug - slujbaș la București.

În lista celor 7.798 de așezări omenești ale hărții ruse din 1835, rânduite alfabetic pe județe și ținuturi, se găsește Chichineț, Cheiboșești și Puțentei (Ceocela).

Chiar dacă raiaua se desființează în anul 1828, abia în anii 1840 județul Brăila se mărește dincolo de hotarele raialei, ajungând la întinderea sa dinainte de 1538, cu această ocazie cele trei sate intrând în Plasa Balta a județului.

În anul 1864, prin aplicarea Legii nr. 394 din 31 martie 1864 pentru comunele urbane și rurale, Chichinețu se unește cu Chioibășești și formează comuna unită Chichinețu - Chioibășești până în 1875, în Plasa Bălți, după care va fi următoarea situație administrativă: 1882, Plasa Balta, Ciocile, Chichinețu cu cătunul Chioibășești; 1892, Plasa Călmățui, Ciocile, Chichinețu cu cătunul Chioibășești; 1904, Ciocile, Chichinețu cu cătunul Chioibășești, comune subordonate direct județului Brăila; 1910, în plasa Tătaru, Ciocile, Chichinețu cu cătunul Chioibășești, 1913, în Plasa Călmățui, Ciocile, Chichinețu cu cătunul Chioibășești, în 1926 Chioibășești devine comună, în 1927 Chichinețu devine Regele Mihai I; 1930, în Comuna Nicolești Jianu, Ciocile, Regele Mihai I, Chioibășești; 1932, Plasa Călmățui, Ciocile, Regele Mihai I, Chioibășești; 1932, Regele Mihai I devine Marele Voevod Mihai; 1936, Plasa I. I. C. Brătianu, Ciocile, Marele Voevod Mihai, Chioibășești; 1938, Ținutul Dunărea de Jos, Ciocile, Marele Voevod Mihai, Chioibășești; în 1939 Chioibășești devine cătun al comunei Marele Voevod Mihai; 1945, Plasa Dudești, Ciocile, Marele Voevod Mihai, Chioibășești (comună nou înființată); 1948, Marele Voevod Mihai și Chioibășești devin sate, Marele Voevod Mihai devine Ștefan Gheorghiu; 1950, Raionul Călmățui, Ciocile, Ștefan Gheorghiu, Chioibășești; 1960, Raionul Făurei, Ciocile, Ștefan Gheorghiu, Chiobășești, Odăeni. Actuala formulă datează de la reînființarea județului Brăila în anul 1968. În anul 1996 Ștefan Gheorghiu revine la numele de Chichinețu.

  Între anii 1950-1968 a mai existat un mic sat cu numele de Movile (în unele documente apare Movilele sau Movili), situat în apropierea satului Ciocile. El a dispărut ca urmare a strămutării locuitorilor.        

Bibliografie

·  Brăila, monografie, Editura Sport-Turism, București, 1980

·  Al. Șaabner-Tuduri, Apele minerale și stațiunile climaterice din România, Tipografia Curții Regale F. Gobl Fii, 1900, București

·  N. Harțuche și F. Anastasiu, Catalogul selectiv al colecției de arheologie a muzeului Brăilei, Tipografia Muzeul Brăilei, Brăila, 1976

·  Repertoriul Arheologic Național (cimec.ro)

· ISTROS, Studii - comunicări - note, Vol. I,  Întreprinderea Poligrafică Galați, 1980, Galați

·  Misterele Dunării, Revistă de cultură istorică Dobrogeană, vol. I, nr. 4, sept. 2017

·  Anuar de geografie și antropogeografie, anul al II-lea (1910-1911), Atelierele Grafice SOCEC&Co., Societate anonimă, București, 1911

·  Iulian Delescu, B. Demetrescu-Oprea, Dicționar Geografic al județului Brăila, Tipografia și Fonderia de Litere Toma Basilescu, București, 1894

·  Nae Vasilescu, Schițe, documente și însemnări din orașul și județul Brăila: cu ocazia împlinirii a unui veac de stăpânire românească: 1828-1929, Brăila, 1929

·  Publicațiile revistei Analele Brăilei, Catagrafia locuitorilor și a venitului din județul Brăila în 1828, de prof. Mihail Popescu, Editura Analele Brăilei, Brăila,1933

·  Ion Pătroiu, Ion Donat, Dinică Ciobotea, Catagrafia obștească a Țării Românești din 1831, Editura Helios, Craiova, 1999

·  Stanca Bounegru, Alinta Vidis, Gheorghe Iavorschi, Cristian Filip, Județul Brăila în Catagrafia din anul 1838, Editura Istros, Brăila, 2015

Autor:

domnul Ionel Calnegru, Ciocile

Satul

Pentru mine, Ciocile rămâne centrul primului meu Univers, o lume mirifică, unde mă întorc întotdeauna, cu inima plină de bucurie și cu suflet de copil. Ciocile este satul meu natal, locul unde au trăit părinții, bunicii și străbunicii mei. Aici am copilărit, bucurându-mă de jocurile de pe uliță – coarda, elasticul, castelul, șotronul și, pe înserat, de-a v-ați ascunselea. Aici am primit educația „celor șapte ani de acasă”, aici am învățat carte și de aici am pornit în viață.

Ciocile este locul unde am un crâmpei frumos din viață, care încă îmi încarcă sufletul  de bucurii.

Familia

Străbunicul meu, Vlad Gugiu s-a născut cândva pe la 1890, iar prin 1910 s-a căsătorit cu Dobrița Capbun. Și-au făcut o casă în Ciocile și aici au trăit toată viața. În 1913 li se năștea primul copil, Marin Gugiu iar apoi încă o fată, Maria. Străbunicul avea o figură impunătoare, cu niște mustăți mari și o pălărie cu boruri largi, așa cum mi se părea că mă privește dintr-un tablou vechi de pe perete.

Bunicul meu, Marin Gugiu, s-a căsătorit prin anii 1930 cu Floarea Mocanu și au avut împreună patru copii, trei băieți și o fată. El a fost a doua generație care a locuit în casa cumpărată de Vlad și Dobrița Gugiu.

Tatăl meu, Mihail Gugiu, este al treilea copil și cel mai mic dintre băieții bunicului Marin. S-a căsătorit la 14 septembrie 1970 cu Constantina Enache, fiind cea de-a treia generație care a locuit în casa noastră.

Am amintiri și din Chichinețu. Mamaia Floarea Mocanu era din acest sat și mergem destul de des cu părinții, în vizită pe la rude.

Chioibășești este satul din care sunt bunicii și unchii mamei. Sunt patru curți și casele lor, așezate una lângă alta, cu portițe între case.

Acolo stă „neamul lui Enache”, cum zicea o vorbă din sat. Bunica din partea mamei a fost Aurelia Enache și a trăit 99 de ani, în casa ei din Chioibășești

La fel și frații lui moș Vlad Gugiu, neamurile noastre, stăteau, și încă stau, tot în case alăturate.

Casa

Așa cum am zis, avem casa și curtea de peste 100 de ani! Fiecare lucru din curte are o poveste, o amintire... Casa încă are tavanele din scânduri, ușile vechi și ferestrele cu florării, cum se făceau odată.

Camera cea mai importantă din casă era „salonul” sau „camera de oaspeți”, pentru că aici este locul unde evenimentele importante își au locul: nunta, botezul, masa cu rudele ...

Un lucru care mi-a rămas în minte era dulapul din perete, cu ușa din scânduri, pe interiorul căreia care erau scrise cu creionul, evenimentele importante din viața familiei sau ale vremurilor: „pe data de a murit baba Dobrița ...” sau „pe data de s-a acoperit cerul de praf...”. Din păcate, la un moment dat, părinții au vopsit interiorul și exteriorul, care era de culoare verde, în timpul copilăriei mele.  Ca să vezi cum se aliniază lucrurile, acum am același fel de dulap și la Bordei Verde, tot în bucătăria socrilor!

Cel mai important lucru din casă mi se părea a fi bufetul bunicii, care pentru mine era magic! Era așezat în camera bunicilor mei și avea de toate. (În el depozita bunica dulciuri și fructe rare, pe care le primeam, dacă eram cuminte.

Paharele își aveau și ele rostul lor trebuiau golite întotdeauna, așa că beam tot ce îmi punea mama sau bunica în ele, pentru că altfel se supărau personajele din desene animate și nu mai veneau la mine în televizor.

Aveam și farfurii și castronele și trebuia să mănânc tot, să pot să văd ce surpriză ascunde: flori, păsări, fructe pictate in interior.

Fântânile din satul meu au o apă ușor sălcie, însă cele aflate la marginea satului sau în câmp oferă o apă curată și bună de băut. Toate fântânile sunt făcute pentru pomenirea morților, să potolească setea celor vii – o legătură între viață și veșnicie, între recunoștință și nevoile zilnice.

Noi aveam în curte o fântână, cu scripeți și un volan de la tractor, în loc de roată. Când eram mică, scoteam apă și îmi imaginam că aș fi în tractor. Volan aveam! Așa nu mi se părea grea căldarea când scoteam apă, pentru că eu ziceam că conduc tractorul lui tata.

Copilăria

Pentru mine, copilăria la Ciocile a fost foarte frumoasă.

În sat, gospodarii creșteau oi, vaci, porci și păsări. Vara, puii de la cloșcă erau bucuria mea: mă jucam cu ei și le dădeam mălai înmuiat în apă. În zilele caniculare, venea Marița și toți cumpăram înghețată de la ea. Mergem des la Plașcu, la scăldat. Vara adunam plante medicinale pe care le uscam pentru ceaiurile de iarnă. După ploile calde, culegeam ciuperci pe islaz, ajungând până la puțul vacilor. Toamna făceam pastramă de oaie, iar femeile din sat se întreceau în lucrul la războiul de țesut, la croșetat, cusut și prelucrarea lânii.

Așteptam cu nerăbdare zăpada ca să cobor cu sania pe derdeluș, la „marne”. Împodobeam bradul și îl așteptam pe Moș Gerilă, care-mi aducea ciocolată, bomboane și, uneori, portocale.

Bunicul Marin îmi spunea povești, iar preferata mea era cea cu Ileana Cosânzeana. Mă fascina felul în care o descria: „avea părul lung și blond, așa ca al tău, și îl ținea în două cozi, de ziceai că era spicul grâului; avea pielea albă ca spuma laptelui, așa ca tine, și ochii verzi, foarte frumoși, cum sunt ai tăi”.

Acasă ne jucam jocuri de cărți precum Șeptică, Popa Prostul, Război sau Toci. Jocul nostru preferat era Ibaibas, pe care îl jucam mai ales când înșiram tutun. Ne ajuta să învățăm familiile și casele din sat. Ziceam: „Ibaibas, unde ai mas?” și răspundeam cu un vers hazliu – „La un cuib de barză cu bărzoi...”. În joc, barza era mama, bărzoiul – tata, puii – copiii, iar bătrânii din casă erau bărzoiul și barza bătrână.

Mergeam adesea la căminul cultural pentru a viziona filme. La începerea programului, când era încă lumină, fiecare copil venea singur, dar la plecare, când se lăsa întunericul, ne adunam și mergeam împreună spre case. Odată ajunsă acasă, părinții mă întrebau mai întâi dacă toți copiii au ajuns cu bine, apoi mă întrebau de film. 

Acasă, aparatul de radio cu pick-up ne aducea muzică, teatru radiofonic și povești. Când eram mică, îmi imaginam că în aparat trăiesc omuleți, care vorbesc și cântă. Mai târziu, televizorul mi-a deschis o lume nouă, cu filme, desene animate și emisiuni educative: „Iurie Darie cu cărbunele fermecat” mă fascina, iar „Teleenciclopedia” a rămas emisiunea mea preferată. 

Școala

Școala mi-a deschis drumul către lucruri frumoase. Participam la serbările școlare ca membră a corului. Prima bancă pe rândul de la ușă, lângă perete era locul meu în clasa a opta.

O altă mare descoperire a fost biblioteca școlii. Împreună cu colegii mei, obișnuiam să citesc cărți. Ne-am revăzut la 10 și 20 de ani după terminarea clasei a VIII-a, depănând cu emoție și nostalgie amintiri din copilărie.

În clasa a V-a, am fost la practica agricolă, și uneori, după pauza de masă, profesorii ne antrenau în jocuri logice, ghicitori și exerciții de cultură generală. Creșteam viermi de mătase, pe care îi numeam „gândaci”. Mergeam să adunăm frunze de agud, iar în acest timp spuneam glume, proverbe și ghicitori, făcând munca mai plăcută. Tot în practica agricolă mai ne duceau și să adunăm roșiile in lădițe

Mâncarea

Mâncărurile erau simple și nu foarte sofisticate, din ceea ce se găsea în gospodărie. Vacile ne dădeau lapte din care făceam brânză pentru plăcinte și bursaci, la care bunica Floarea era neîntrecută. Păsările ne dădeau ouă, carne gustoasă pentru ciorbe, iar fulgii lor deveneau perne pufoase.

Postul Crăciunului începea cu lăsatul de sec, dar în familia mea nu se ținea cu strictețe. De Ignat tăiam porcul și făceam preparate delicioase.

Obiceiuri

Obiceiurile erau răspândite pe toată durata anului, iar în special pentru noi copiii, erau tot atâtea prilejuri de bucurie.

Pe 23 decembrie, după-amiaza, mergeam cu Moș Ajunul, iar vecinii ne răsplăteau cu nuci, mere sau monede. Pe 24 decembrie, în zori, flăcăii colindau cu „Brezaia”. Se împărțea grâu fiert și „scutecul lui Iisus” – o azimă subțire.

În ziua de Crăciun, ne spălam pe față, ne închinam și luam o gură de agheasmă. Micul dejun era format din șuncă, tobă și lebăr. La prânz ne adunam cu finii și rudele apropiate. Înainte de a ne așeza la masă, ofeream o farfurie cu mâncare unei familii sărace. Apoi mâncam sarmale, cârnați și friptură de porc.

Pe 31 decembrie, până în clasa a III-a, mergeam cu Plugușorul, colindând prin sat cu un clopoțel. Așteptam cu nerăbdare plugul și călăreții care îl însoțeau; cântau foarte frumos Plugușorul. Seara era un alt colind. Revelionul venea cu plăcinte calde cu răvaș și piftie de porc. Pe 1 ianuarie, până pe la 7-8 ani, colindam Sorcova.

De Bobotează, mergeam la biserică să iau agheasmă și ascultam slujba.

Pe 1 martie primeam și dădeam mărțișoare, iar pe 8 martie aveam serbare la școală. Șnurul alb-roșu îl purtam la mâna stângă până la Paște, când îl agățam într-un pom, pentru noroc și roade bogate.

În Vinerea Mare mergeam la biserică să trec pe sub masă și cântam Prohodul. Dimineața de Paște, ne spălam cu apă și un ou roșu, luam anafură și o gură de vin. Spărgeam ouă și rosteam tradiționalul „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”. La prânz aveam masa cu ouă roșii, ciorbă de miel, cighiri, friptură, cozonac și pască. La trei săptămâni după Paște făceam Caloianul și pomana lui cu ouă prăjite sau fierte, cred că în clasa a doua a fost ultimul.

 La finalul anului școlar, participam la serbare și la festivitatea de premiere. De Ziua Recoltei, mergeam cu vagonul de la tractoare în pădurea Colțea,și ne bucuram de chermeză.

Am participat și la o clacă, împreună cu rudele și vecinii, pentru a ajuta la ridicarea unei case. Pe scheletul de lemn se zideau pereți cu bolovani de pământ negru, amestecat cu paie și apă. La terminarea zidurilor am mâncat cele mai bune gogoși. După ce așteptam să se usuce câteva zile pereți, aplicam un strat de pământ galben cu bălegă de cal și pleavă de grâu amestecate cu apă, iar apoi se văruiau pereții casei.

Nunta era o sărbătoare a întregului sat. Indiferent de vreme, mergeam cu toții să vedem mireasa.

Când se năștea un copil, exista obiceiul ca părinții să ceară numele de la nași. În cazul meu, nașii au propus „Petrica”, dar mama a ales „Florentina”, inspirată de numele fiului nașilor, Florică. Botezul avea loc la biserică, urmat de o sărbătoare în familie. La un an, copilul era „luat de moț” – o tradiție plină de farmec. Pe o tavă se așezau o oglindă, un pieptene și alte obiecte reprezentative. Ce alegea copilul de pe tavă se spunea că îi va influența drumul în viață, meseria sau caracterul.

Autor:

doamna Florentina Măcreanu (Gugiu), Bordei Verde/Ciocile