Poveștile comunității

Parohia Bordei Verde a fost înființată în anul 1862, când a fost numit preot aici Dobre Nestorescu. Acesta a încercat timp de câțiva ani să înceapă construcția unui locaș de cult, dar nu a reușit, în special din cauza numărului redus și stării materiale precare a locuitorilor satului, clăcași pe moșia Eforiei Spitalelor Civile. Acest fapt l-a determinat pe preotul Nestorescu să părăsească parohia în anul 1865, mutându-se la Valea Cânepii.

Odată cu împroprietărirea din 1864, satul se mărește semnificativ, depășind 100 de familii, marea majoritate fiind țărani fruntași, cu o oarecare stare materială. Ca urmare, comunitatea decide să construiască o biserică corespunzătoare, pentru a răspunde nevoilor spirituale ale locuitorilor, mai ales că în 1868 a fost numit un nou preot în parohie, Nicolae (Neagu) Bucur, care avea să slujească timp de 60 de ani, până în 1928.

În anul 1868 se constituie un comitet pentru construirea bisericii, condus de avocatul brăilean Ion G. Berceanu și țăranii fruntași Stoica Cojocaru, Tatomir Frangu, (Frâncu), Gheorghe Georgescu, Constantin Leu, Nicolae Nisipeanu și Gheorghe Șerban.

Prin stăruința comitetului și a primarului din acel timp, Radu Orășanu, s-a obținut aprobarea „Onor Comitetului Permanent al Jud. Brăila, pentru folosirea banilor din închirierea cârciumilor comunale, și cu banii aceștia s-au făcut cărămizile pentru biserică și materialul lemnos.” Ulterior, comitetul a mai luat și alte hotărâri pentru strângerea unor fonduri suplimentare și adunarea materialelor necesare.

Ion Gh. Berceanu, provenea dintr-o familie de mari proprietari de pământ, ai cărei membri au fost unii dintre „stâlpii” elitei Partidului Național Liberal din județul Brăila, în a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX. Ioan Gh. Berceanu îi apărase pe țăranii din Bordei Verde într-un proces intentat de Eforia Spitalelor Civile, în anii 1867-1868, privitor la presupuse călcări de către aceștia a delimitării islazului comunal. Câștigând procesul și atașându-se probabil de tânăra comunitate de la Bordeiul Verde a hotărât să preia inițiativa și, folosindu-se de cunoștințele și relațiile sale, să îi ajute la ridicarea locașului Bisericii.

Cea mai importantă chestiune era cea financiară, resursele localnicilor fiind cu totul insuficiente față de amploarea lucrării. Ion Gh. Berceanu reușește să adune în jurul său un număr de oameni cu bani - în principal negustori din orașul Brăila, cum erau Nicolae Ion Silistrăreanu, Mihalașcu Butuc, Neacșu Chiriac ș.a. - pe care îi convinge să devină ctitori ai noii biserici.

Ctitorul principal - și cel care a suportat majoritatea cheltuielilor - a fost Nicolae Ion Silistrăreanu, ce provenea dintr-o cunoscută și bogată familie de comercianți din Brăila și care avea arendat, printre altele, și serviciul cârciumii din localitate. El a contribuit cu 1.200 lei aur și a dăruit și clopotul mare, din bronz, în valoare de 800 lei.

Al doilea ctitor a fost Ion Gh. Berceanu, care „dăruiește și 1.000 lei, plus că a fost sufletul oricărei acțiuni pentru înălțarea acestu1 sfânt locaș.”

Al treilea ctitor a fost negustorul brăilean Mihalașcu Butuc, „care a dăruit toată lemnăria necesară construirii Sfintei Biserici.”

Al patrulea ctitor a fost preotul Nicolae Bucur, „care pe lângă munca depusă, a dat și suma de lei 250, precum și cărțile de ritual.”

Al cincilea ctitor a fost negustorul brăilean Neacșu Chiriac, care a donat 255 lei.

Pe lângă aceștia, a mai fost colectată și o anumită sumă din partea enoriașilor.

Construcția locașului de cult a început în luna mai a anului 1869 și a durat până în luna noiembrie a aceluiași an, toți locuitorii satului participând atât la transportul materialelor de construcție cu căruțele, precum și cu munca necalificată (săpături, salahori etc.). Numele meșterilor constructori nu s-a păstrat.

Biserica „s-au edificatu de zidu curatu la 1869”, în acel an construcția fiind practic finalizată, cu excepția brâului din zid de piatră destinat pentru consolidarea fundației, care din lipsa banilor nu s-a mai executat. Acesta va fi adăugat în anul 1881, fiind realizat din lespezi de piatră zidite, până la înălțimea de 1,5 m.

Construcția este realizată din zidărie portantă, cu ziduri de cărămidă late de 50 de centimetri, fără structură de rezistență, având un plan treflat și o suprafață de circa 130 m2. Acoperișul era din tablă de fier, pe o șarpantă de lemn, având o singură turlă hexagonală cu acoperiș în formă piramidală, dispusă pe pronaos, care, în perioada de început a servit și drept clopotniță. Biserica și-a păstrat acest plan până la reparația capitală din anii 2013-2016.

Biserica a primit hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, pisania fiind săpată într-o placă de marmură, cu următorul conținut:

„Nicolae Ion Silistrăreanu, primul ctitor la construirea acestui sfânt locaș, cu hramul Sfântului Dimitrie și cu ajutorul locuitorilor acestei comune și altor binevoitori, anul 1869.”

Odată cu biserica, locuitorii au ridicat și o casă parohială, tot din zid, dată în funcțiune în anul 1870, în care a locuit preotul Neagu Bucur, până la ieșirea la pensie, în 1928. Ajunsă într-o stare avansată de degradare, a fost demolată în anul 1930 și înlocuită cu o construcție nouă.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei, Editura EduCult,2025

Cu mii de ani în urmă, apele Mării Sarmatice s-au evaporat ori s-au scurs în Pontul Euxin, dispărând treptat, iar cele ale Istrului s-au retras în matcă. Atunci s-a ivit dintre ape stepa Bărăganului, ca o întindere largă și netedă. Ici, colo mai rămăseseră unele crovuri cu apă sărată, astăzi lacuri cu ape binefăcătoare pentru cei cu diferite suferințe.

Bărăganul! Cine și de ce i-a zis așa? Potrivit cercetării profesorului Vitalie Buzu, numele de „Bărăgan” are proveniență pecenego – cumană, dar și turcică. „În dialectul acestor popoare se regăsește cuvântul «Buragan» care înseamnă vârtej, furtună, vifor, fenomene meteorologice care se regăsesc și astăzi în câmpia Bărăganului”
Alte cuvinte care nu e exclus să fie legate de  „bărăgan”/„morogan” ar fi, cred eu, „mărăcine”, „buruiană”, „bălărie”, „borciu”, „boranță” ( cu denumirea latină borago ), toate denumiri ale unor plante sălbatice, în general spinoase. Las, totuși, plăcerea istoricilor și lingviștilor să scormonească mai departe enigma etimologiei, în adâncul misterios al Timpului.

Pustiurile sale întinse, cu ierburi înalte și cu mirajul depărtărilor vaste, creat de netezimea câmpiei, i-au provocat și fascinat pe toți cei care s-au încumetat să-i pătrundă și să-i străbată sălbăticia. Darnicul Timp a fost generos cu Bărăganul, ascunzându-i prin tufiș atâtea vietăți, fapt care l-a determinat pe Alexandru Odobescu să-l numească „Arcadia românească a vânătorilor”. În vremea lui, acele animale și păsări sălbatice atrăgeau cetele de vânători, tentați, mai ales, de legendarele cârduri de dropii. Însă, din cauza acestei tentații, vrednicii vânători au reușit „performanța” dispariției vestitelor cârduri, rămânând numai numele lor dat unui banal han: „Popasul Dropia”, popas la care nu mai trag misterioasele căruțe acoperite cu rogojini, ci elegantele autoturisme și uriașele tiruri.

Timpul, cu stomacul lui infinit, a înghițit fără urmă de regret, atât romanticul pustiu al lui Odobescu, cât și peisajele de coșmar ale lui Panait Istrate, cu acei nori fantastici de ciulini, purtați de vânturi nemiloase.

Vremurile comuniste au făcut și ele popas pe Bărăgan cu adversari politici în surghiun și familii strămutate de nemți bănățeni, obligați să înfrunte urgiile traiului pe aceste meleaguri. Tot în vremurile comuniste, timpul ireversibil și grăbit a umplut zările Bărăganului cu întinse lanuri de grâu, porumb și floarea soarelui, pete de culoare, schimbate magic de lunile anului, de la albul orbitor al întinderilor de nea, la curcubeul culorilor crude ale primăverii, răsărite din cafeniul arăturilor și până la romanticele nuanțe ale toamnei, de galben, portocaliu și ruginiu. În acele vremuri, mănoasa câmpie și-a revendicat titlul de „grânar al țării”, revărsând către zări „galbenul de Bărăgan”, devenit culoare de stindard.

Uriașele sale pete de culoare au fost punctate din loc în loc cu tot mai multe siluete negre ale ciudatelor păsări metalice care-i sorb din pântec prețiosul petrol. Pentru că adâncul sarmatic a adunat mari cantități din căutatul lichid, în atâtea milioane de ani.

Furtuna revoluției din decembrie a „măturat” întinsele lanuri irigate, în foarte multe locuri le-a fărâmițat și a transformat zarea într-un peisaj pestriț, ca o fustă țigănească, din fâșii înguste, divers colorate. Parcele pe care se practică primitiva agricultură cu plugul tras de cai sau măgăruși și prășitul cu multiseculara sapă care i-a cocârjat de-a lungul anilor pe bieții țărani. De fapt, pe la noi, aceasta este mult dorita agricultură ecologică. Iar canalele de irigații, acele panglici argintii dătătoare de viață stepei pârjolite, au secat... S-au transformat în inutile șanțuri cu dalele de beton furate și malurile năpădite de pelin, rogoz și stuf. Acel stuf care se-ntinde ca o pecingine prin lanurile de grâu, luând locul dispăruților ciulini.

Astăzi, unii inimoși ai stepei au redat zărilor sale acele imense și nostalgice tușe, pe care le-au încins cu argintul apei din refăcutele canale. Semne de înviorare ale unei vieți normale. Să sperăm că alarmanta încălzire globală nu va transforma Bărăganul într-un înfricoșător deșert, lipsit total de viață.

Eu cred că vrednicii oameni ai acestor locuri, care au sufletele împletite cu „fire de bărăgan”, nu vor permite așa ceva. Ei sunt oameni din țara sufletului meu, care vor reface sistemul de irigații, apoi se vor strădui să aducă în arterele Bărăganului și apele Siretului și Buzăului, reunite aici cu apele Dunării. Așa va deveni această câmpie un dar al celor trei ape. Un dar mănos și bogat... Și mai cred că oamenii aceștia vor încinge Bărăganul cu centuri verzi, care vor înmiresma lunile de mai cu albul florilor de salcâm, izvor dulce-auriu pentru harnicele albine. Cam așa arată strania „expoziție” cu „tablourile” Bărăganului, pictat de Timp.

Dar în toate aceste peisaje există „ceva” care a rezistat capriciilor nemilosului „pictor”, ceva care apare în toate zările din toate timpurile. Este vorba de acele fântâni denumite odinioară de Odobescu „puț cu furcă”, adică fântâni cu cumpănă, semne neschimbate în schimbătoarele peisaje. Aceeași furcă seculară, aceeași cumpănă înălțată spre cer, de la care cere îndurare și... apă pentru izvoare, ca să umple ciuturile goale. Nu cerșesc apă pentru ele, ci pentru însetații Bărăganului, mai întâi, pentru pământul său veșnic pârjolit de arșiță. Așa le vezi în zare, de la mari depărtări. Cumpene rugătoare cu ciuturile mereu goale. Cumpene încremenite în fundalul siniliu din străvechi timpuri... Doar burduful acelor vremuri a fost înlocuit cu ciutura contemporană.

Din păcate, adâncul Mării Sarmatice, bogat în săruri, a dat gustul sălciu al apelor din fântâni. Doar animalele însetate o beau, însă oamenii... Rare, chiar foarte rare sunt fântânile cu apă vie, bună de băut. Din această cauză, oamenii acestor locuri aduc apa de băut de la mari distanțe. De aceea, o spun cu durere, suferința cea mai mare a Bărăganului este cea a apei. Și pentru pământ, și pentru vietăți și pentru oameni. Și de aceea fântânile Bărăganului se roagă. Primește, Doamne, ruga fântânilor! Tot mai puține, tot mai bătrâne... unele fără ciuturi... altele fără cumpene... rupte, putrezite... altele cu izvoarele secate, ori astupate... Și dă-i, Doamne, Bărăganului însetat apa vie cea de toate zilele! Altfel... altfel, va plânge amarnic, numai cu lacrimi de nisip...

Din acest motiv am intitulat imaginea cu fântâna Bărăganului ”Rugă pentru apă”. Și, pentru că o consider un simbol caracteristic acestor meleaguri românești... „din vremea aceea”, am privit-o în adâncul Timpului și am „văzut-o”... in illo tempore.

Articol scris de domnul Marin Năstase

„Pe piscurile de câmp ce înaintează în văile Druicii sau Iencei, s-au înjghebat așa-numitele târle, care făceau renumele în vite ale Brăilei. Aceste târle sunt o adunătură de căscioare și bordeie, cu saivane pentru vite cornute, cu saiele pentru oi, cu perdele de adăpost, cu oboare pline de paie, fân, coceni de porumb, etc. De departe nu zărești decât șirele de nutreț pentru vite.

Locuitorii acestor târle sunt renumiți „cojani” ai Brăilei, oameni harnici, cumpătați - la târle nu sunt cârciumi - buni agricultori și, mai ales, crescători de vite. Deși mai toți au fost împroprietăriți, totuși, de dragul locului, ei stăteau tot la târlele bătrânești.”

Gheorghe Munteanu Murgoci, 1898

Fenomenul proliferării așezărilor neregulate, de tip târlă, s-a amplificat foarte mult în ultimele decenii ale secolului XIX, Bărăganul Brăilean fiind plin de astfel de mici așezări, răspândite peste tot.

Pentru a stopa acest fenomen și a realiza o sistematizare administrativă modernă, în anul 1895 a fost promulgată o lege, prin care Eforia Spitalelor Civile era autorizată să formeze, pe moșiile ce le deținea un număr total 13 sate noi, cu 1.350 familii, prin vânzare de loturi mici, de câte 5 hectare teren fiecărei familii.

În județul Brăila a fost aprobată înființarea a șase astfel de sate: Șcheaua Nouă, Lișcoteanca-Cărămidari, Plopu Nou, Oprișenești, Gemenele și Brateșu.

Pe moșia Bordeiul Verde urmau să fie înființate două sate, situate la cele două extremități ale moșiei: Șcheaua Nouă și Lișcoteanca-Cărămidari, fiecare având 100 familii, împroprietărite cu câte 5 de hectare, în total 1.000 de hectare.

În cele două sate formate pe moșia Bordeiul Verde au fost împroprietăriți cu prioritate locuitorii din cătunele și târlele răspândite pe moșie (Druica, Crestez, Cărămidari, Spânu, Albuleț, Vlădeni, Giurgeni etc.) dar și circa 100 de familii fără pământ, provenite din târle situate în comunele învecinate: Ianca, Urleasca și Viziru în Șcheaua Nouă, respectiv, Tătaru, Batogu și Zăvoaia în Lișcoteanca-Cărămidari.

Finalizarea procesului de împroprietărire a fost tărăgănat mai bine de cinci ani, de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Deși loturile agricole și vetrele de casă din noile sate fuseseră delimitate și repartizate prin tragere la sorți, încă din, 1897, punerea efectivă în posesie a fiecărui țăran a tot trenat, până în anul 1901. În primăvara acestui an, situația ajunsese critică:

„Oamenii însă crezând că, cel puțin în astă primăvară [1901, n.n.], li se vor da loturile, nu s-au îngrijit vă ia de la proprietari ori arendași alte locuri pentru a le munci, așa că sunt acum amenințați să moară de foame.

Și cu atât mai mult este condamnabilă lipsa de bunăvoință a celor de la ministerul de domenii cu cit lucrurile se tărăgănează de patru ani!”

Țăranii au depus mai multe plângeri față de această situație, care le afecta foarte mult viața și modul de trai, dar ignorate complet de guvernarea conservatoare, din acea perioadă.

În anul 1901, odată cu schimbarea guvernului și venirea la putere a liberalilor, Județul Brăila a avut șansa ca la conducerea treburilor județului să ajungă oameni noi, învățați, buni administratori și cu dragoste față de oamenii Bărăganului brăilean.

În această perioadă a fost realizată cea mai amplă reformă administrativă locală, din perioada antebelică, vizând desființarea așezărilor neregulate de tip târlă, de pe suprafața județului, și gruparea locuitorilor târlași în așezări moderne, cu planuri regulate, care să permită construirea elementelor de infrastructură edilitară necesare (primărie, școală, biserică, cămin cultural etc.) pentru dezvoltarea lor.

Acțiunea de desființare a târlelor s-a desfășurat între anii 1901 și 1903, sub conducerea energică a prefectului de Brăila, avocatul Constantin Gabrielescu.

Primul sat care s-a decis a fi înființat a fost satul Șcheaua Nouă, el urmând a servi, ulterior, ca model, pentru modul în care urmau să fie constituite și celelalte sate de târlași: Lișcoteanca, Plopu Nou, Brateșu, Oprișenești, etc.

La începutul primăverii anului 1901, prefectul Constantin Gabrielescu și președintele Delegației Județene, Vasile P. Sassu, vin pe moșia Bordeiul Verde, să se întâlnească cu locuitorii din târlele de aici și să le asculte păsurile. Întâlnirea a fost una care avea să schimbe viețile oamenilor de aici.

„Dintre locuitorii târlași s-a ridicat un bunic, ca la 70 de ani, Marin Lupu, din târla Cinci Câini, cu căciula spartă, cu haine vechi de dimie și cu opinci in picioare, care a îngenunchiat în fața prefectului i-a spus aceste vorbe cutremurătoare: «O ducem tare greu, Măria Ta, trăim  ca niște animale. Ajută-ne să ne luăm și noi pământul ce ne-a fost zis.»”

Prefectul Constantin Gabrielescu nu a rămas incesibil la doleanțele târlașilor, acționând rapid și decisiv, pentru a putea intra efectiv în posesia loturilor ce le fuseseră acordate. Totodată, la 1 mai 1901, era oficial înregistrată „cătuna Șcheaua Nouă, în cuprinsul comunei Bordeiu Verde”, dată ce marchează nașterea așezării care astăzi poartă numele Constantin Gabrielescu. Așa cum am arătat, satul a primit denumirea de Șcheaua Nouă, ales după numele vechi al moșiei Bordeiu Verde, pe care era situat. A fost nevoie să i se adauge și particula „Nouă” pentru a o putea deosebi de Târla Șcheaua, numele pe care îl purta atunci satul Căldărușa, de azi.

În noul sat au primit vetre de casă locuitorii din târlele Druica, Crestezul, Vlădeni, Spânu și Mototolești - de pe teritoriul comunei Bordeiu Verde - și Burta Encii și Bălănești, de pe teritoriul comunei Urleasca. Populația noului sat era compusă din circa 140 de familii, numărând aproape 700 de suflete. Târlele din care proveneau familiile care s-au stabilit în Șcheaua Nouă erau:

Druica Crestezu Spânu (Cinci Câini)

Alexandru Bocăneală Dogărescu
Balea Chircă Doagă
Bașturea Crăciun Găgeanu
Băjenaru Custură Lupu
Blidaru Dumitru Mardale
Burtea Giurgiu
Cârâc Găinaru
Cristea Gherguș
Dobre Neacșu
Fugea Mocanu
Fălie Spânu
Gruzea
Ichim
Ion
Neagu
Oprea
Prodan
Stoica
Taleu
Vlad

Vlădeni Mototlești Burta Encii

Budur Corbu Barbu
Bucur Iordăchescu Bagiu
Constantinescu Mălâia Bâtcă
Ciocârlan Mototlea Bolboceanu
Nazâru Nicolae Măgăriță
Popa Panțuru Popoacă
Stoian Vâlcu

Contextul specific în care s-a înființat satul, a fost unul dificil, generat de sărăcia și lipsa de educație a locuitorilor. Șcheaua Nouă s-a născut prin adunarea laolaltă, a unor clăcași pălmași, fără pământ, cu păstorii săraci ai unor turme mici, ce cu greu mai găseau teren de pășune la începutul secolului XX, când aproape tot terenul era deja arabil. Cu câteva excepții, care erau crescători de animale, cu turme de câteva sute de oi de familie, ceilalți erau clăcași săraci, fără pământ, având cel mult o pereche de boi și câteva oi și un porc, pentru subzistența familiei. În ceea ce privește nivelul de educație, acesta era unul extrem de scăzut, cu un analfabetism aproape generalizat, în lipsa frecventării școlii, care lipseau cu totul în târle.

Sărăcia avea să fie un permanent factor de divizare și stimulare a conflictelor între foștii târlași, de multe ori acerbe, dar pe mize derizorii, ceea ce a afectat și evoluția și dezvoltarea ulterioară a satului.

Cei doi demnitari au continuat să aibă grijă de noua comunitate, Constantin Gabrielescu înzestrând primăria, când avea să se înființeze, cu mobilierul necesar funcționării, iar Vasile P. Sassu donând una dintre cele 30 de biblioteci rurale înființate pe cheltuiala sa, școlii din Șcheaua Nouă.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei, Editura EduCult,2025

„Și, totuși, nu se poate vorbi de o dispariție a culturii «muntenilor» din Vintilești în raport cu cea a «cojanilor» din Bordei Verde. Unele tipare culturale s-au păstrat încă. Și azi, cei din Vintilești sunt mai tradiționaliști, au mai mulți copii, comunitatea lor este mai închegată. Există, apoi, opinia că sunt mai statornici în atitudini și se țin de cuvânt. Le-a rămas și dorul de locurile natale (Și azi mi-e dor de Vintilă Vodă, ne spune un bătrân; Mi-e dor de munte, de potecile de pe acolo, de apa curată și de frumusețea locurilor). Dar domină preluările reciproce.

Noi am adus nu numai casa de la munte - ne spune o bătrână - ci și meșterii în stare să o ridice; aceștia au lucrat apoi și la vecini, la cei din Bordei Verde, fiindcă aceștia aveau casele mai mici și mai puțin arătoase ca ale noastre. De aia, dacă azi te uiți la case, nu-ți mai dai seama că două feluri de oameni locuiesc în ele. Le-au făcut aceiași meșteri, după același tipar”.

Și războaiele de țesut se aduceau tot de la munte și așa și le-au procurat și cei din Bordei Verde.

Eu le zic și azi la băieți - ne spune o altă bătrână din Bordei Verde - luați fete din Vintilești, că sunt vrednice, au apucătura asta de la munte.”

Dr. Carmen Furtună, Gabriela Jelea-Vancea, op.cit.

Satul Vintilești a fost una din localitățile noi, formată în întregime din oameni veniți „de la munte” după primul război mondial.

Locuitorii din județele Buzău și Prahova care au fost împroprietăriți pe teritoriul comunei Bordeiu Verde, prin reforma agrară din 1921, au primit loturi de câte 5 hectare, situate de-a lungul hotarelor moșiei Eforiei Spitalelor Civile, deoarece pe pământul din apropierea satului fuseseră împroprietăriți locuitorii din sat. Astfel, „coloniștii” au primit pământ la „Boi Negri” și „Cerbu” (la hotarul cu Lișcoteanca), „Cerdac” (hotarul cu Filiu), „Malcea” și „Pădure” (hotarul cu Perișoru și Urleasca), precum și zona de la sud de șoseaua Bordei Verde - Constantin Gabrielescu.

Inițial, au fost împroprietăriți 113 coloniști, din care un număr de 94 s-au stabilit efectiv în noul sat, până în 1935, ulterior numărul acestora ajungând  la 225, până în anul 1947. Ei proveneau în principal din trei localități din județul Buzău: Vadu Sorești (Hârboca), Vintilă Vodă și Pârscov. Aceștia și-au ales locurile de casă în mod compact, în partea de est a satului, constituindu-se în trei mini-comunități relativ distincte: „Hârbocenii” - care ocupau primele două cvartale de la șosea, „Vintileștii” - care ocupau cele două cvartale din zona mediană și „Pârscovenii”, care ocupau ultimele două cvartale, din nordul satului.

În primii ani, unii coloniști au preferat să rămână în localitățile de origine și să-și dea pământul în lucru locuitorilor din Bordeiu Verde, în vreme ce alții făceau o navetă sezonieră pentru a-și lucra pământul primit.

„Locuitorii din Gura Teghii au primit  70,04 ha, în diferite comune din județele Buzău și Brăila, până la 150 km depărtare, împărțite în 64 parcele. Așadar, dorul după pământ de cultură a făcut să primească să fie împroprietăriți în afară de comună, cu câte 2-3 pogoane, care cu timpul, prin vânzări și jocul succesiunilor, s-au împărțit și acestea.Ca să cultive această mică suprafață, fac drumuri de câte o săptămână, își pierd toată vara acolo, ca toamna să aducă acasă, cu foarte mare cheltuială, câteva banițe de porumb. Ceea ce recoltează ei, costă de trei ori mai mult.”

Din informațiile păstrate în memoria colectivă, primii locuitori care decid să se stabilească în vatra noului sat o fac în perioada 1926-1927, după aprobarea în 1925 a planului așezării, ceea ce le-a permis să primească o vatră de casă și să se poată stabili definitiv, renunțând la pendularea anuală între deal și câmpie.

În anul 1926 se stabilesc primele patru familii: Vasile Sârbescu, Vasile Bicoiu, Neculai Drenea și Ion Bonciu, toți din Vintilă Vodă. În anul următor, 1927 au venit din aceeași comună: Neculai Coman, Gheorghe Miclaru, Ion Tereacă, Neculai Tereacă, Ion Bicoiu, Stan Gutuie, Maria Sârbescu (văduvă), Ion Drenea, Costache Grozavu, Ion Lalu, Ion Rotaru, Dumitru Caloianu, Stoica Tereacă, Năstase Lalu, Nechifor Enișor, Constantin Zotoi, etc.

Tot în același an au venit din Vadu Sorești: Gheorghe Batog, Radu Vasile, Dinică Cosma, Radu Cosma, Alecu Cosma, Ion Popescu, Gheorghe, Andrei, Ion și Iancu Măcreanu (frați), Bratosin Măcreanu, Vasile Coman, Neculai Ibriș, Vlaicu Dobre, Constantin Scarlat, Neculai Scarlat, Ion Scarlat ș.a., iar din Pârscov: Mihai Bornaz, Ghiță Bornaz, Tache Bucur, Costea Bucur, Neculai Jalbă, Nae Calen ș.a.

În anii următori au venit din Gura Teghii (Buzău): Gheorghe Jupială, Ion Bogzoi, Mihalache Bogzoi iar din Drajna și Râncezi județul Prahova Andrei Neculai, Zamfir Neculai, Radu Neculai, Gheorghe Trifănescu, Ștefan Pântea, Dumitru Dinescu etc.

Colonizarea nu s-a făcut la întâmplare, oamenii care au primit loturile de pământ în Vintilești, fiind selectați după criterii destul de severe, pentru ca autoritățile să fie sigure că aceștia vor putea să facă față dificultăților presupuse de strămutarea într-un mediu necunoscut și ostil, unde să întemeieze noi așezări stabile.

„Se vede și tendința și grija statului de a alege pentru colonizare pe acei locuitori care să reprezinte adevărate valori economice și sociale: să fie tineri, sănătoși, capi de familie, agricultori de profesiune - acordând preferință celor ce au făcut răsboiul, celor știutori de carte și având capital necesar pentru înjghebarea nouilor gospodării.”

Odată stabiliți în vatra noului sat, câțiva factori s-au dovedit hotărâtori pentru unificarea spirituală a comunității: greutățile începutului, noile condiții de viață, specificul muncilor câmpului și ostilitatea vecinilor. Noii veniți nu cunoșteau îndeajuns mediul în care se instalaseră, uneltele erau în parte diferite, la fel, animalele de muncă. La câmp, chiar anotimpurile arătau altfel, îmbrăcămintea era și ea diferită, până și mersul trebuia schimbat (,,la munte și deal se călca pe vârfurile picioarelor la urcuș și pe călcâie la coborâș, la câmp se călca pe toată talpa piciorului”). Pe lângă acestea, mai existau destule diferențe chiar între muntenii veniți din diferite localități, fiecare sat de origine având normele, tradițiile și obiceiurile proprii, pe care aceștia le-au adus cu ei în noua așezare.

Noii locuitori s-au grupat după satele de origine și s-au pregătit să facă față noilor condiții de viață. Ca grup, acești oameni aveau caracteristici comune, dar și diferite. Cele comune: veneau din sate aparținând aceleiași zone, veneau în pâlcuri, erau legați adesea prin relații de rudenie, erau veterani de război sau urmași ai celor căzuți pe front, erau cu familii întemeiate, de regulă, veneau dintr-o zonă cu o cultură relativ uniformă, aveau aceleași dificultăți de înfruntat și pendulaseră mult între câmpie și deal. Diferențele erau și ele importante: fiecare sat de origine își avea tradițiile lui și, la fel, familiile respective, greutățile familiale difereau și ele ca și priceperea de a le face față, apoi forța de muncă etc.

Viața noilor veniți a fost foarte grea, în special în perioada de început. Locuiau sub coviltire, având cu ei doar un minim de lucruri pe care le puteau încărca în căruțele cu care veneau de la munte. Astfel, chiar și un lucru aparent neînsemnat putea avea consecințe grave. Spre exemplu, după cum povestea bunica mea, Rada Coman, într-o zi a uitat să pună făcălețul sub una din arcadele coviltirului și acesta a fost luat de un câine și s-a pierdut. Din această cauză, au răbdat două zile de foame - pentru că nu au mai putut să facă mămăligă - până ce bunicul, care era lemnar, a reușit să găsească pe câmpuri o bucată de lemn corespunzătoare, din care a putut să improvizeze un făcăleț nou.

Dar greutățile nu i-au descurajat ci au avut mai degrabă darul să îi îmbărbăteze să-și facă un nou rost, construindu-și în anii următori case noi, având avantajul de a putea aduce material lemnos de la munte.

Toate aceste împrejurări i-au unit pe locuitori, dar la această unitate a contribuit, într-o mare măsură, ostilitatea localnicilor, a celor din satul vechi Bordei Verde. Venirea lor în masă „de la munte” și așezarea la marginea unui sat vechi, cu alte tradiții si cu alte interese, nu putea să nu ducă la tensiuni și conflicte. „Băștinașii”, cei din Bordei Verde, aveau pământuri mai multe, gospodării mai vechi și bine întocmite, erau mai bogați și mai bine adaptați condițiilor de viață ale câmpului (alte obiceiuri alimentare, contacte stabile cu piața Brăilei, de unde preluaseră „moda nemțească”, renunțând aproape complet la portul tradițional și la prelucrarea lânii, pe care o vindeau acum și cumpărau haine de la târg). Noii veniți le reduceau posibilitățile de extindere în viitor suprafețele de pământ, accesul la islazurile existente etc. Pe de altă parte, deși reduși ca număr, noii veniți nu erau nici ei orice fel de oameni „de la munte”, ci cei care se hotărâseră să-și părăsească satele de origine nu atât din cauza sărăciei, dar și pentru că se dovediseră în stare să-și schimbe vechiul mod de viață.

Conflictul a fost puternic și a durat mult timp. Localnicii le ziceau celor din Vintilești „opincari” (pentru că erau îmbrăcați în portul lor de de la munte, iar în picioare purtau opinci; cei din Bordei Verde trecuseră de mult la „ghete”), „cocoreți” (înainte de împroprietărire, veneau la câmp pentru dijmă odată cu cocorii), „ciulani” (scaieți aduși de vînt), „prunari” (veniți din zone cunoscute pentru livezile de pruni). Vintileștenii, la rândul lor, le spuneau „cojani” (în înțelegerea lor, cuvântul avea sens de leneș și nepriceput) sau „tătari” (fiindcă locuiseră. altădată în fosta raia a Brăilei).

Dar conflictul nu s-a rezumat la porecle. Cei ce aveau nevoie de acte de la primăria din Bordei Verde „erau jumuliți rău”, se uitau urât unii la alții și se băteau adesea. Cele mai multe bătăi aveau loc pe câmp, când se întâlneau întâmplător, și atunci cei din Bordei Verde ieșeau învingători, fiindcă aveau cai (cei de la munte veniseră mai ales cu boi), îi puteau goni pe cei din Vintilești și bate cu biciul. Motivul direct era trecerea „muntenilor” cu vitele peste pământurile celor din Bordei Verde (până s-au fixat drumurile), dar se încăierau și la horă, „mâncau bătaie cu schimbul”, după cum hora avea loc într-unul sau altul din cele două sate.

Cooperativizarea agriculturii și unificarea administrativă a celor două localități (astăzi, Vintilești este o prelungire a satului Bordei Verde) au șters și ultimele urme de rivalitate.

Este interesant de remarcat și faptul că adolescenții nu mai știu nimic despre vechile conflicte. Unii au auzit vag despre ele, părându-li-se ciudat și amuzant că au putut exista neînțelegeri între niște oameni care astăzi lucrează în aceeași cooperativă de producție și locuiesc, de fapt, în același sat.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei, Editura EduCult,2025
Dr. Carmen Furtună, Gabriela Jelea-Vancea, Etapele evoluției culturale a unui sat din Câmpia Bărăganului

Începând cu anul 1948 autoritățile comuniste încep să aplice politica lor față față de țărănime, fundamentată pe trei piloni: deposedarea forțată de pământ, utilaje agricole și animale de muncă, introducerea unui sistem de cote obligatorii și represiunea activă împotriva elementelor fruntașe ale satelor (chiaburii).

Locuitorii din satele comunei Bordei Verde au fost clasificați conform noilor criterii sociale, în țărani proletari, săraci, mijlocași și chiaburi. Țăranii proletari erau cei care dețineau mai puțin de 1 ha, săraci cei care dețineau 1-3 ha, mijlocași cei care dețineau 3-10 ha iar cei care dețineau peste 10 ha erau clasificați ca fiind chiaburi. Din statisticile vremii rezultă că majoritatea locuitorilor intrau în categoria țăranilor mijlocași, deținând între 3-10 ha de pământ.

Un instrument principal de presiune asupra țăranilor a fost cel al cotelor obligatorii. Aceste cote erau intenționat fixate la un nivel foarte mare, pentru ca țăranul să nu poată declare producții mici, iar nepredarea cotelor era considerată o infracțiune care se sancționa, în conformitate cu Legea pentru împiedicarea speculei și sabotajului economic.

Spre exemplu, cotele fixate pentru comunele Bordei Verde și Filiu în anul 1948, pentru producția floarea-soarelui erau fixate pornind de la o producție minimă de 400 kg la hectar, fapt ce făcea ca practic toată producția obținută să fie confiscată de stat. De asemenea, crescătorilor de oi le era interzis să spele, să schimbe, să vândă sau să întrebuințeze lâna, înainte de a se fi finalizat tot procesul de predare către stat a cotelor obligatorii de lână, de către toți proprietarii de oi.

Chiar și în anii cu producții bune, cum a fost anul 1948, autoritățile nu au lăsat surplusul de recoltă țăranilor care munciseră pământul ci au decis ca, în cazul în care producția medie de grâu la hectar depășește 1.500 kg, toți țăranii să fie trecuți la cota de impunere conform încadrării în clasa I și nu la clasa a II-a, așa cum era stabilit până la acea dată. „Chiaburilor” li se aplica încadrarea în clasa I-a de impunere, indiferent de ce producție obțineau.

Cât de aberante erau cotele stabilite reiese dintr-o situație din anul 1951 în care se arăta că trei „chiaburi” din satul Filiu - Gheorghe Perianu, Neculai Brânză și Gheorghe Barbu datorau la stat cantitatea de 2.390 litri de lapte, cantitate ce depășea cu mult ceea ce puteau obține de la cele câteva oi pe care le mai aveau în proprietate.

Pentru a se alege cu ceva din munca lor, unii locuitori au ajuns să fie nevoiți ca efectiv să „fure” din propria recoltă, la treieriș, cu acordul celor care erau puși să supravegheze treierișul! Autoritățile comuniste au intervenit cu o brutalitate excesivă, împotriva celor pe care îi adusese în situația de a „fura” din grâul muncit de ei, pentru a avea cu ce să își hrănească familiile.

Impunerea sistemului „cotelor obligatorii” era menit să îi determine pe țărani să renunțe la pământ și să se înscrie gospodarii agricole colective (G.A.C.), după modelul agriculturii sovietice.

O primă formă au constituit-o „întovărășirile agricole” (T.O.Z), un fel de asociații în care țăranii exploatau în comun, prin întrajutorare, suprafețele de pământ pe care le dețineau, dar se menținea caracterul privat al proprietății.

În anul 1952, se înființează gospodării agricole colective, în toate satele comunei:

În gospodăriile agricole colective s-au înscris la început membrii Partidului Muncitoresc Român și a familiilor acestora, precum și o serie de locuitori în vârstă, care dețineau pământ foarte puțin.

Amenințările, presiunile asupra țăranilor i-au forțat în cele din urmă pe mulți dintre ei să se înscrie, în cele din urmă, în gospodăriile colective, până în anul 1960

După acest an populația s-a resemnat, în fața instaurării puternice a comunismului. O formă de rezistență, sau poate un semn de aducere-aminte, ori o acceptare a destinului, au lăsat unii dintre țăranii care au trăit atunci, în acei ani de chin, prin cântecele care le-au compus:

„Du! Du! Du! Tractorul ară,

Du! Du! Du! Tractorul cară,

Omul cu ochii pe cimitir,

Mănâncă numai borș de știr.”

În primele două decenii de agricultură colectivistă s-a observat o oarecare îmbunătățire a producției agricole, dar care s-a reflectat într-o mult mai mică măsură în creșterea nivelului de trai al locuitorilor, pentru că cea mai mare parte a acestei producții pleca spre oraș sau în Uniunea Sovietică.

Trebuie spus că, deși propaganda vremii le prezenta ca mari realizări, ele erau încă departe de a atinge producțiile care se înregistrau atunci când moșiile erau lucrate în obște, în perioada 1910-1916.

Aceste rezultate nu s-au datorat „priceperii comuniștilor” ci, în principal, rodniciei pământului dar și hărniciei oamenilor, care încă nu începuseră să sa codească, încă fiind obișnuiți cu munca, temeinică, tenace, fără rabat, pe care o desfășuraseră până nu demult pe loturile lor particulare. Este adevărat că se aplicau și tehnologii mai bune de lucru cu mijloace mecanice, chimice, etc., care nu stătuseră la îndemâna țăranului român până atunci.

Anii 1960 și începutul anilor 1970 a reprezentat „perioada de glorie”, dacă putem spune așa, a agriculturii comuniste. Acest lucru se datora creșterii forței de muncă angajată în gospodăriile colective, datorită numărului în creștere al tinerilor care rămâneau în sat, dar și intrării în dotarea gospodăriilor colective a unui număr crescut de tractoare, mașini și utilaje agricole.

Ca urmare a creșterii producțiilor și a prețurilor produselor agricole, s-a observat și o creștere a veniturilor țăranilor cooperatori din satele comunei. Așa cum nota un articol din presa vremii, despre cooperatorii din Vintilești:

„Zilele acestea a avut loc împărțirea veniturilor pe anul trecut. Colectiviștii au primit, pentru fiecare zi-muncă, produse în valoare de 35 lei. Colectivistul Radu Buzoianu, de pildă, a primit pentru 700 zile muncă produse în valoare de 24.500 lei, Gigi Bucur, pentru 600 zile-muncă, produse în valoare de 21.000 lei etc.

Venituri mari au primit colectiviștii Andrei Măcreanu și Petre Jalbă, care au avut câte 500 zile muncă, Stan Floroiu, Ion Potârniche și ceilalți.”

Începând cu a doua parte a anilor 1970, dar în special în anii 1980, situația generală a gospodăriilor colective începe să se deterioreze, din cauza unui cumul de factori: deteriorare situației economice generale a țării, lipsa retehnologizării, descreșterea și îmbătrânirea forței de muncă, ca urmare a migrației tinerilor către oraș, investiții ne-economice etc.

La începutul anilor 1970, teritoriul comunei Bordei Verde a fost inclus în planul de realizare a sistemului de irigații „Terasa Viziru“.

Construirea sistemului de irigații a reprezentat, dincolo de avantajele relative, și „piatra de moară” care a fost legată de gâtul cooperativelor agricole de producție din comună. Puse să plătească sume exorbitante, de ordinul milioanelor de lei, ca „beneficiari” ai lucrărilor de irigații, cooperativele agricole de producție din Bordei Verde au rămas fără resurse financiare, atât pentru retribuirea membrilor cooperatori, cât și pentru achiziția de mașini și utilaje agricole.

Practic toți tinerii din această perioadă au refuzat să mai muncească în C.A.P.-uri, căutându-și de lucru fie la exploatările petroliere, fie la diferite fabrici de la oraș.

Astfel, la munca câmpului au rămas un număr din ce în ce mai mic de femei, destul de în vârstă și executând preponderent munci manuale (prășit, cules etc.) pe suprafețe foarte mari, pe tot parcursul anului, până târziu în iarnă. Evident și calitatea modului în care era lucrat pământul a scăzut foarte mult și, în plus, rămâneau suprafețe mari nelucrate, din cauza acestei lipse de forță de muncă.

Încercările de a compensa cumva acest deficit prin suplimentarea temporară cu militari sau elevi aduși să muncească forțat, s-au dovedit a fi doar simple paliative. Practic, în anul 1989, modelul comunist de agricultură ajunsese în pragul colapsului.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei, Editura EduCult,2025