tichilești

Dunărea, ajunsă la Tichilești, își dezvăluie măreția și frumusețea, fiind o sursă de viață, istorie și cultură pentru locuitorii săi. Aici fluviul se deschide generos, formând o zonă cu peisaje spectaculoase dar și oportunități turistice. Legătura strânsă cu Dunărea rămâne un simbol al întâlnirii dintre natură și om, un loc unde trecutul și prezentul se împletesc armonios.

Teritoriul administrativ al Comunei Tichilești este în partea de est a județului Brăila, pe malul stâng al Dunării. Distanța față de reședința județului este de aproximativ 18 km. Comuna are în compunere satele Tichilești și Albina, reședință fiind Tichilești, iar Albina fiind sat aparținător.

Se învecinează cu următoarele comune: Chiscani la nord, Traian la vest, Gropeni la sud și Mărașu est.

Cadrul natural  

Din punct de vedere geografic, teritoriul comunei Tichilești aparține în cea mai mare parte unității de câmpie, mai precis părții de est a Câmpiei Române.

Cealaltă parte se încadrează în lunca exterioară a Dunării. Din punct de vedere al reliefului  teritoriul comunei aparține Bărăganului. Relieful este uniform, reprezentat prin câmpii netede, întinse, nedrenate superficial. Singurele care apar în morfologia teritoriului sunt depresiunile de tasare. Teritoriul comunei Tichilești se caracterizează printr-un climat temperat continental. Vânturile cele mai cunoscute sunt Crivățul, un vânt rece și uscat care bate în timpul iernii din direcțiile nord și nord est și Suhoveiul, vânt cald  si uscat care bate vara din est și sud est.

Istorie locală

Într-un articol publicat de Gheorghe Mihăilescu în Analele Brăilei din 1933, afirma faptul că după anul 1785 până spre sfârșitul secolului XVIII, în lunca Dunării apar o serie de sate între care Vărsătura, Chiscani, Tichilești, Gropeni și Ciucea.

Primele așezări au fost câteva ,,târle”, iar locuitorii lor se ocupau cu creșterea animalelor în balta Brăilei sau cu pescuitul.

În anul 1828 pe teritoriul actual al comunei apar trei sate: Tichilești, Frumușica și Ciucea (actualul sat Albina). Odată cu înființarea fostelor gospodării agricole colective, satul Frumușica a dispărut, rămânând cele două sate care se afla și astăzi în componența comunei.

Documente întocmite cu peste 200 de ani în urmă consemnează pentru prima dată existența satului Tichilești pe locul unde se află și în prezent. În anul 1783 ofițerul austriac, locotenentul Franz Mihanovici a făcut o călătorie pe Dunăre din ordinul împăratului Austriei, spre a întocmi un raport cu caracter militar. În raportul întocmit la sfârșitul călătoriei notează și existenta satului Tichilești, precum și a satului Chiscani și Vărsătură.

O alta mărturie a existenței satului Tichilești este harta Brăilei, întocmită în anul 1789 de un grup de ofițeri austrieci care au efectuat în act de spionaj în raiaua Brăilei, când au întocmit și harta respectivă, printre cele 35 de sate câte avea raiaua, figurează și satul Tichilești. Harta se păstrează în biblioteca națională la Viena, secția geografică și a fost redată și în documente românești. Cele două documente austriece de la 1783 și 1789 care consemnează existența satului Tichilești, nu înseamnă că satul a fost înființat atunci, apariția acestei așezări omenești poate să fi fost cu mult mai îndepărtată.

Volumul „Schițe istorice și administrative din orașul și județul Brăila” - apărut în anul 1906, avându-l ca autor pe Nae Vasilescu  - consemnează următoarele: „Originea comunei nu se cunoaște, se zice că este înființată de turci. În trecut se numea Frumușica. Rușii în resboaele lor cu turcii au trecut prin comună. Pe aci era drumul poștei vechi Brăila-Călărași.” Această ultimă informație este eronată, combătută de catagrafia din 1828, care la sfârșitul dominației otomane, când s-a înființat Raiaua Brăilei, consemnează ambele  sate: Tichilești și Frumușica.

O problemă care se cere clarificată este numele satului și originea lui. Unii susțin că ar fi de origine turcească, părere pe care nu o cred verosimilă. Volumul „Toponimia românească” de Iorgu Iordan nu cuprinde lămuriri și pentru un astfel de caz, precum și cel al satului Ciucea, azi Albina.

Părerea autorului cărții „Și totuși lumina a risipit întunericul” - Nicu D. Horneț, este aceea împărtășită și de fii satului, care spun că denumirea ar veni de la cuvântul „tochilă” pronunțat literar „topilă” (loc îngrădit în albia unui rău sau într-o apă stătătoare, unde se pun plante textile la topit), pronunțat palatalizat „tochilă”. Deci, numele satului Tichilești ar proveni de la cuvântul „tochilă” care prin derivare a devenit „tochilești” și apoi Tichilești.

Școala

În anul 1840, ia ființă prima școală, iar în 1843 este cunoscut primul învățător Oprea Tărgescu. El își desfășura activitatea într-o școală clădită cu pereții din nuiele, cu 20 de școlari. În anul 1903, s-a construit o școală cu o singură sală de clasă și locuință pentru director. După Primul Război Mondial, școala a funcționat cu 5 clase elementare. În anul 1926, s-au construit încă două săli de clasă. Școala funcționa, atunci, cu 4 clase primare și 3 complementare.

În anul 1978, școala din Tichilești dispunea de 10 săli de clasă, un laborator de științe și o sală de gimnastică.  Numărul elevilor era atunci de 658, iar al cadrelor didactice de 25.

Școala a fost factor de promovare a valorilor naționale și de afirmare a acestora.  Pentru mult timp, satul a fost cel care a alimentat cu viitoare per­sonalități cultura română. Lucrul acesta s-a intensificat de îndată ce a fost încurajat și dezvoltat în chip instituțional învăță­mântul. Personalitățile culturale care au venit de la sat au adus cu ele un parfum anume, inconfundabil, de o binefăcătoare prospețime.

,,Învățătorul – reper pentru viață”

Mult mai mult decât pentru alte trepte didactice, pentru un învățător vocația este foarte importantă. El nu-l învață pe școlar numai scrisul și cititul, socotitul, ci îi poate pune, cu delicatețe și măiestrie, bazele întregii structuri sufletești.

Învăță­torul s-ar cuveni să fie pentru copil o primă călăuză pe drumul deloc ușor dintre familie (cu cei șapte ani de-acasă) și el însuși. Să-l ajute să-și descopere personalitatea, cu darurile ei absolut personale, și să înceapă să și-o cultive firesc, aproape pe neobservate. Învățătorul beneficiază de anotimpul vieții cel mai favorabil însămânțării și rodirii. 

Pentru toate acestea și pentru multe altele se cuvine prețuire și recunoștință școlilor din vechile sate românești, cu învățătorii lor jertfelnici, adevărați ctitori de spirite și pentru care astăzi merită să-i pomenim.

Biserica

Prima biserică din comună s-a clădit în 1852 și a fost sfințită în anul 1854, cu hramul ,,Sfinții Mihail și Gavriil” având ca moșie 17 pogoane pământ arabil, iar cea de a doua biserică cu hramul ,,Înălțarea Domnului”.

Obiceiuri și tradiții

Obiceiurile sunt bine reprezentate pe întreaga subzonă dunăreană brăileană, îndeosebi cele legate de ciclul vieții: naștere, nuntă, înmormântare. Se remarcă nășia, ursitoarele, vânzarea și schimbarea numelui copilului bolnav, bradul de pomană dat la nuntă de naș sau de o persoană din neam, bradul de înmormântare, un deosebit cult al morților. Dintre obiceiurile de muncă: pornirea plugului primăvara, Paparuda, Caloianul, Drăgaica etc.

Obiceiurile calendaristice sunt foarte bine reprezentate: colindele, Plugușorul, Semănatul, Sorcova, diferite jocuri cu măști la sărbătorile de iarnă: Cămila, Călușarii. Se remarcă și Iordanul femeilor, jocuri ale femeilor mascate de Lăsata Secului, buciumarea peste sat în noaptea de Sf. Gheorghe etc.

Urmele drumurilor mocanilor transilvăneni, care coborau pe „drumurile oilor” spre Balta Brăilei la iernat în lumea noastră, se mai văd și astăzi, presărate cu cruci de piatră. Numai înșiruind laturile tradiției românilor, am putea trage concluzii privitoare la diversitatea valorilor și domeniilor în care aceasta este reprezentativă, o adevărată purtătoare a identității neamului nostru de la port, meșteșuguri, arhitectură, până la cele mai subtile laturi spirituale, cum ar fi literatura, mentalitatea, practicile și riturile, care coboară tradiția din sfera teoreticului în viața de zi cu zi. În contextul în care trăim, ar fi necesar să subliniem că este necesară păstrarea valorilor tradiționale și pentru că ele cuprind un tezaur moral, al bunului simț, sfidat, uneori, sub motivația liberalizării moravurilor.

Personalități ale satului

Constantin Sandu–Aldea ( n. 14 noiembrie 1874, Tichilești , Brăila- d. martie 1927, București) – inginer agronom, scriitor și prozator de orientare semănătoristă, membru corespondent -1919 al Academiei Române.

Autori Colectivul de învățători, Școala Gimnazială Tichilești, jud. Brăila