jirlău

   În zona de câmpie, scăldată de apele râului Buzău și ale lacului Jirlău, se află comuna noastră, Jirlău. Comuna este situată în vestul județului Brăila, fiind atestată documentar la 24 martie 1672, când „Baltă Albă vinde partea lui de moșie (Jirlău și Pleșcoi) stolnicului Mihalcea și spătarului Drăgoi”.

Din punct de vedere al așezării geografice, comuna Jirlău se află în apropierea lacului Jirlău, pe malul sudic, așezările limitrofe fiind: Sătuc, Drogu, Vișani și Robeasca. Se întinde, ca dimensiune, pe 2,5 km lungime și 700 m lățime. Comuna se află în lunca Buzăului, zona Buzoaielor între râul Buzău (spre sud) și lacul Jirlău (spre nord).

Numele actual al comunei ar proveni de la „jirloaiele” de apă ce s-ar fi scurs fie din ploi și  zăpezi, fie din cauza  inundațiilor râului Buzău.

Scurt istoric

Despre locuitorii acestor locuri sunt date - conform monografiei publicate în anul 1978 - încă din anul 1759, când domnitorul Țârii Românești, Scarlat Grigore Ghica, numește pe episcopul de Buzău să cerceteze pricina dintre pitarul Dedulescu și sătenii din Jirlău și Pleșcoi. Tot din documente, rezultă că moșiile Pleșcoi și Jirlău aparțineau Episcopiei Buzău, pe care le donase spre administrare Mănăstirii Berca. Date despre comună mai întâlnim la 1781, 1783 și 1784, cu ocazia unor pricini între localnici și stăpânii de moșii din jur.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Râmnicul de Jos, a județului Râmnicu Sărat, și era formată doar din satul de reședință, având 1452 de locuitori. În comună funcționau o biserică, zidită de locuitori în 1864, și o școală mixtă de stat cu 120 de elevi, fondată în 1874. În 1925, comuna avea componența actuală, și făcea parte din plasa Orașul a aceluiași județ, având 512 locuitori.  În 1950, comuna a fost inclusă în raionul Făurei din regiunea Galați, iar în 1968 a fost transferată la județul Brăila.

Între anii 1898-1912 se remarcă o ușoară creștere a numărului de locuitori ai comunei, ajungând la 784. Începând cu anul 1930, când număra 2606 locuitori, numărul populației crește până în 1956, la 4.105 locuitori. Aceștia erau erau împărțiți în două mari categorii, după ocupațiile lor: „văcenari” și „călcănari”. Văcenarii se ocupau cu creșterea vitelor și agricultura, iar călcănarii se ocupau cu pescuitul și legumicultura. Această ultimă îndeletnicire se menține și astăzi.  La începuturi, oamenii și-au înfiripat locuințele la întâmplare, casele fiind făcute din chirpici și acoperite de stuf, aflat în belșug pe marginea bălții.

Despre un început de sistematizare a comunei se poate vorbi după 1864, ca urmare a împroprietăririi clăcașilor. Inginerul hotarnic Opriș a proiectat o nouă vatră de sat, cu o geometrie radială, fiecărui sătean fiindu-i atribuit un loc de casă cu proprietate definitivă. Satul avea 12 ulițe cu ieșire lesnicioasă, dreaptă, la baltă și la câmp.

O nouă perspectivă deschide și în această vatră țărănească răscoala din 1907, în sensul că obștea s-a ales după răzmeriță, cu un islaz bine precizat.

Nici pescuitul nu se mai face la întâmplare și anarhic, obștea reușind să pună și aici ordine. Starea materială a gospodarilor acestei așezări de câmpie crește cu timpul și evident  se diferențiază după împroprietărirea din 1921.

 Între anii 1945-1946 simțul proprietății individuale stăpânește conștiința omului de la țară, la fel ca în Moromeții lui Marin Preda. Mutațiile produse după război favorizează agresivitatea regimului asupra proprietății agrare, după modelul sovietic. Țăranul simte cum îi fuge pământul de sub picioare, atât la propriu cât și la figurat, iar în 1955 apar TOZ-urile ca prime forme de muncă în tovărășie, anulând idealul rural al păstrării lotului personal, iar în anul 1959 tot Jirlăul este colectivizat. Omul de rând își urmează destinul cu sufletul înlăcrimat. Copiii satului ajută părinții la munca pământului, dar merg și la școala din sat.

Școala

Școala Gimnazială Jirlău datează încă din anul 1840, când funcționa într-o chilioară, în casa unui țăran, în locul numit „Ghețărie”. Numai băieții frecventau școala. Primul învățător al satului a fost Mihai Albuleț, plătit de țărani pentru grija și ocrotirea copiilor. Numele său nu a fost dat uitării, până în 1864 când misiunea sa apostolică a fost preluată de învățătorul Petrache Anghelescu, care a mutat școala în centrul satului, pe actuala așezare a localului, de lângă primărie. Clădirea avea pereți de nuiele, două săli de clasă, o cancelarie și o magazie. Acestea constituiau baza materială a școlii, pe vremea când în România era ministru, Titu Maiorescu.

În anul 1912 se construiește o nouă clădire, cu trei săli de clasă și o cancelarie, din cărămidă și cu fundații de beton. Conform legii lui Spiru Haret, între anii 1908-1916 elevii, băieți și fete, învățau 5 clase.

Primul document scris, existent în arhiva școlii datează din 1920-1921 și conține situația școlară a elevilor la învățătură. Prima mențiune scrisă se află în Dicționarul Lahovari, din care reiese înființarea școlii Jirlău în anul 1874, restul arhivei fiind incendiată, în împrejurări și din motive necunoscute.

Între anii 1964-1974 se începe, apoi se extinde construcția a două localuri de școală și a grădiniței, existente și astăzi. În anul 2003 Localul nr. 1 - aripa veche a școlii beneficiază de reabilitare prin Banca Mondială, iar în anul 2006 aripa nouă a școlii Localului nr.1 beneficiază de consolidare, și modernizare grupuri sanitare, geamuri, uși, gresie, instalație electrică etc. În anul 2007, începe reabilitarea și extinderea  localului nr. 2, iar în prezent grădinița și clasele I-IV s-au mutat în noua locație.

Elevii noștri se implică și în activitățile extrașcolare, alături de dascălii lor, punând mult suflet, făcând din fiecare sărbătoare, fiind o bucurie.  Părinții ne sunt alături, pentru că nimic nu se poate face fără o legătură permanentă școală - familie - comunitate. „Școala - cum spunea profesorul meu - nu e doar o clădire, școala este însăși viața”.      

Eroii

Singurul obiectiv din comuna Jirlău inclus în lista monumentelor istorice din județul Brăila, ca monument de interes local, este statuia eroilor din Primul Război Mondial, construită în anul 1938, și amplasată în zona primăriei și școlii din sat. Această zonă este clasificată ca monument memorial. 

Revoluția din 22 decembrie 1989 a adăugat numele unui tânăr, fiu al comunei, Dunose Nicolae împușcat în zilele de foc ale revoluției, la Brăila. Schimbarea de regim din 1989 a adus cu ea și reinstaurarea dreptului de proprietate privată.

Tradiții

Deși în plan material și economic au fost suișuri și căderi spectaculoase, în plan spiritual această comunitate a fost privită cu venerație. Nemulțumirea de sine, tihna sufletească, iubirea, bucuria, supărarea, dorul nepotolit, ura, revolta, au sensibilizat în trăiri și emoții sufletul omenesc.

În  1918-1919, învățătorul Ștefan Gh. Udrea, fiu al comunei, devine continuatorul mentorului său Cristea Calcan, decedat pe front, și înființează un cor pe trei voci, cu tinerii care terminaseră primele 5 clase. Anul 1919 pregătește actul de naștere al formației corale din Jirlău, poem al nemuririi spirituale din câmpie. În 1924 ia ființă, în Jirlău, Societatea Culturală „Alexandru Vlahuță”, având ca președinte pe Dumitru Enăchescu, iar ca secretar pe Ștefan Gh. Udrea. Locotenent de rezervă, Ștefan Gh. Udrea nu-și poate continua activitatea, deoarece cade prizonier în luptele de la Cotul Donului, din 1942, fiind declarat dispărut, dar opera sa este dusă mai departe de fiul său, învățător Ștefan Șt. Udrea.

În 1949, corul din Jirlău avea 180 coriști pe 4 voci. În anul 1953, corul este invitat la Ateneul Român, unde se aud piese de mare virtuozitate: Dor doruleț, Toarce Leana, Badea care mi-e drag mie, Du-te dorule departe, Hora cu strigături, etc. În anul 1971, Corul din Jirlău urcă pe scena studioului Radioteleviziunii române. Legenda corului din Jirlău face ca inimile oamenilor de aici să tresalte.

Originea folclorului trebuie căutată în negura vremii - aș spune eu, metaforic - „la începuturile lumii”. Când vorbim de tradiții populare, vorbim despre un tablou impresionant, în care este oglindit portul popular diversificat pe zone, despre obiceiuri și tradiții care au, fiecare în parte, câte un mesaj spiritual; despre bogăția cântecelor și dansurilor românilor, care încântă de fiecare dată și care îți transmit bucuria, voioșia, împlinirea din sufletul românului, pofta sa de viață.

Acest imens tezaur nu trebuie dat uitării ci, dimpotrivă, trebuie făcut cunoscut, dus mai departe, folosit ca o onorabilă „carte de vizită” a oricărui român, oriunde s-ar afla. Prin tradițiile populare sunt evidențiate calitățile poporului român: perenitate, inventivitate, creativitate, sensibilitate la frumos și armonie, pricepere, înțelepciune, ospitalitate, generozitate etc.

Încercăm să  ducem mai departe tradiția, suntem încă la început, dar vom reuși, deoarece o parte din Colecția Corului  din Jirlău a fost lăsată moștenire, pentru a fi dusă mai departe, de actualul cor „Flori de câmp”.

Corul „Flori de câmp” din Jirlău, a fost înființat în anul 2006, cu ocazia derulării proiectului național „Perpetuarea tradițiilor și obiceiurilor locale”. Acest cor a fost inițiat de domnul învățător Ștefan Udrea, fondatorul corului din Jirlău și continuat până astăzi de învățătoarea Purice Păunica. Cu cei 120 de coriști, el a cântat pe mari scene, precum Ateneul Român, Teatrul Național din dulcele târg al Iașilor, teatrul de stat din Constanța și pe multe altele.

Urmând tradiția, corul „Flori de câmp” a fost mai întâi un grup vocal de 12 fete, apoi, din dorința copiilor de a participa la activitățile corului, a ajuns la un număr de 45 de coriști. Acum corul este în formare continuă. Cu dorință de cânt, vin din urmă prichindeii. Am participat, cu mare drag la „Poveste de Crăciun” în cadrul programului Cantus Mundi - 2017, 2018, 2021, 2023 și la Cantus Mundi Fest 2018, program inițiat de Corul Național de Cameră „Madrigal” - Marin Constantin.

Am fost alături de  echipa națională la meciul România – Elveția, din 21 noiembrie 2023, pe stadionul Arena Națională din București și la Forumul corurilor, la Palatul Parlamentului în 2024. Repertoriul corului este divers și pregătim activități pe o tematică aleasă în funcție de sărbători, evenimente, proiectele derulate la nivel local, județean sau național.

Timpul  ne vorbește mereu,  uneori mai apăsat, alteori prin șoapte, contopindu-se cu natura într-un spectacol  magic. Trecutul cât și viitorul dăinuiește aici, în fiecare fir de iarbă, în rouă, lacrimile de bucurie ale lumii, în tot ce-i inocent și pur. În acest loc își duc viața o mulțime de săteni, care, împreună, formează o familie. Din această mare familie fac parte și eu, fiică de călcănar, neam mare: după tata, doisprezece copii - din care au trăit șapte, iar după mama nouă frați, din care au trăit șapte. Sunt mândră că fac parte din această familie și îmi iubesc neamul. 

Au fost oameni muncitori și veseli, se citea în ochii lor povara muncii  grele, dar cât de ușoară era aceasta când se strângeau în clăci la construitul caselor, nunți, botezuri sau înmormântări. Ce sărbători de iarnă erau atunci când colindau pe la fiecare frate și se încingeau niște petreceri cu cântece și dansuri de săreau ușile din țâțâni și nisipul din dușumele... O parte din ei erau coriști și dansatori. Atunci am auzit pentru prima data colindul „ Doamne Iisuse Hristoase”. Acest colind se cânta după 12 noaptea doar de familiile căsătorite. Când colindau aceste  cete din casă în casă ți se părea colindul cea mai pură rugăciune închinată lui Dumnezeu. Sătenii îi răsplăteau cu carne, vin, țuică și cârnați cu care se făcea ospățul de îi prindea Sfântul Vasile. Mergeau să hrănească vitele și se întorceau la petrecere.

Atunci am ascultat cele mai frumoase cântece și am văzut jocul cu parfumul  acelor vremuri. Cele mai frumoase povești, snoave, întâmplări și istorioare de la ei le-am auzit. Fiecare avea o poveste de viață de ai putea scrie un roman în trei volume și cred că nu le-ai cuprinde. Aici s-au născut  oameni inteligenți, care au învățat mult pentru a ajunge acolo unde sunt, unii au fost instruiți în școala vieții, cea mai dură școală, iar ultimii au fost binecuvântați cu noroc.             

Sunt mândră că rădăcinile mele sunt prinse adânc în acest pământ și că sunt - în definiția mea - o contopire a multor generații de jirlăieni. Trăind aici și vorbind cu bătrânii satului am descoperit multe povești. Dacă timpul are răbdare cu mine vi le voi împărtăși!

Autor: Profesor Păunica Purice 

Surse:

Monografia comunei Jirlău, 1978)

Comuna Jirlău, în enciclopedia online Wikipedia

Școala Jirlău

Comuna Jirlău

Școala Gimnazială Jirlău

     Povestea mea  începe într-o casă țărănească din comuna Jirlău, județul Brăila în vremea copilăriei mele. Familia de călcănari din care fac parte, a fost binecuvântată cu patru copii, trei fete și un băiat. Călcănarii erau în număr mare în partea de vest a comunei și se ocupau cu legumicultura. Bunicul din partea tatălui era vestit în cultivarea legumelor, pe care bunica le vindea la tarabă în raionul Filimon Sârbu și la Râmnicu Sărat. Fiecare familie avea pe lângă nume și o poreclă. Nici noi nu eram fără poreclă. De când mă știu lumea mă cunoștea că sunt de alde „Friptu”. Mult timp nu am știut de unde ni se trage porecla, dar am aflat că străbunicul Stoian s-a fript, iar urmele lăsate erau vizibile și sătenii l-au poreclit „Friptul”.

Familia lui Calcan Dumitru a fost binecuvântată cu doisprezece copii din care au trăit șapte. Bunica, Tudora Calcan, a fost declarată pe vremea comunismului „mamă eroină” și chiar a fost decorată. Acum mai sunt în viață doar ultimii trei. Fiecare și-a găsit drumul în viață, au fost căsătoriți și au crescut copii. Tatăl meu lucrător la C.F.R. era plecat toată ziua, abia îl vedeam seara.

Familia mamei a fost la fel de numeroasă fiind nouă copii, dar doar șapte au trăit. Mama a  fost foarte iubită de cei șase frați, ea fiind mezina familiei. Celelalte două surori nu au supraviețuit bolilor vremii, lipsei medicamentelor și au plecat în lumea fără de dor de la vârste fragede. Pe cât a fost de iubită și crescută cu mare dragoste de cei doi părinți, pe atât a fost de chinuită la vârsta adolescenței când bunica mea a fost paralizată de la brâu în jos după o puternică răceală. Într-una din zile a spălat, asemeni tuturor femeilor de la țară, preșurile în gârlă - Balta Jirlău, iar a doua zi nu a mai putut merge. A făcut eforturi mari, a fost tratată după posibilitățile vremurilor, dar nici o îmbunătățire. A rămas invalidă până la ultima zi de viață. Frâiele gospodăriei au fost preluate de mama, fiind îndrumată cu mare atenție de bunica.

Bunica era o femeie cu mult bun simț, dreaptă, corectă și chiar aprigă uneori. Tataia nu iubea așa mult munca, dar nu  avea încotro. Bunica după mamă iubea curățenia și era o femeie foarte harnică. Această invaliditate a lovit-o ca un trăsnet. Și-a continuat cu demnitate viața îndrumând fiecare copil necăsătorit în treburile gospodărești. Era o femeie „bărbată”.  Bunicului, Puiu Oprea, veteran de război, lăsat la vatră după ce un obuz i-a străpuns tibia, îi plăcea să stea de vorbă cu vecinii și avea un umor molipsitor. Porecla lor din neam era alde „Vulpoi”, fiind cam șireți, în special bunicul, care era vestit la „întors vorba”.

Copiii, încă de micise ocupau cu pescuitul. Aveau mare îndemânare în prinsul peștelui cu mâna, și de aici le-a venit porecla, fiindcă se spunea că păcălesc peștele. Erau buni meșteri la „însolzitul” caselor cu stuf, la confecționatul coșurilor pentru pește și a năvoadelor.

Părinții mei au învățat  câte șapte clase, apoi studiile le-a continuat doar tata. Chiar dacă mama învăța foarte bine și bunicul a vrut să o ducă la liceu, mamaia s-a opus vehement, ci să stea lângă ea. După rugămințile ei, mama a ales să nu meargă la școală. Dificultățile vremurilor, munca grea din gospodărie și regulile impuse de bunica - de a nu pleca la horă în sat ca celelalte fete - au determinat-o ca, la vârsta de cincisprezece ani, să se  căsătorească cu tata.  La vârsta aceea credea că scapă de greutăți și că măritată îi va fi mai ușor.

Dar m-am luat cu povestea și am uitat de maramă!

După ce a reușit să depășească momentul paralizie, bunica s-a refugiat în lucrul de mână și în țesutul la război. Chema o femeie din sat să urzească și să năvădescă firele, apoi își alegea cu grijă borangicul sau inișorul de așezat în suveică și lâna  pentru păpușile  folosite la țesut. Roata de făcut suveicile nu lipsea din nici o ogradă. Cu greu ieșea din război. Mama o ajuta să iasă ridicând singură câte un picior. De multe ori mânca în război, unde așeza cu mare grijă câte un șervet și învelea lucrul cu mare atenție să nu cumva să păteze pânza.

La dumneaei am văzut, pentru prima data fețe de pernă brodate manual și scrobite cu făină, pe care nu aveam voie să ne așezăm, erau pernele „nașei”, adică doar de frumusețe. Acestea erau ridicate pe dulap când veneam noi copiii. Cu acele picioare neputincioase a țesut sute de coți de șervete alese, foițe de perete și valuri întregi de preșuri de lână, zdrențe și mai ales țoluri, adică cuverturi în patru ițe, doisprezece ițe și nelipsitele scoarțe, pe care mama mi le-a dat cu mare drag, ca zestre. Văzând dragostea mea pentru lucrul de mână și scoarțele țesute mi le-a dăruit pe toate.  Fundarul are peste o sută de ani deoarece a fost darul de zestre al bunicii și poartă pe el inițialele numelui bunicii de fată Boubătrân Tudora. Poartă parfumul vremurilor apuse, a însoțit familia la zile de sărbătoare, nunți, botezuri, dar a condus pe rând, membrii familiei pe drumul fără întoarcere. 

Noi, primele două fete, fiind apropiate de vârstă, ne jucam cu ceea ce confecționam sau găseam prin curte. Jucăriile erau păpușile de cârpe, ciocăneii din care construiam fântâni și preșurile din care construiam corturi. Aceasta era oaza noastră de fiecare zi.

Pe lângă zestre, bunica i-a dăruit mamei un frumos costum popular. Am amintiri vagi despre model, dar știu că fota era din lână  cu multe nuanțe de roșu asemănătoare scoarțelor, iar ia cusută cu flori roșii și altiță galbenă. Elementul esențial și de atracție, pentru noi fetele, era marama de borangic frumos ornamentată. În jocul copilăriei noastre doar sora o așeza în cap, fiind mai mare mama avea încredere că nu o deteriorează. Frustrarea mea era și ea mare, deoarece mama  îmi spunea că o să o port când sora mea mi-o lasă mie. Ca orice fetiță visam cum o să fiu mireasă. În jocul nostru voalul de mireasă era marama.

Într-o zi, ca să mă împodobesc și eu în hainele unei mirese, am tăiat marama în două bucăți perfect egale. Bucuria mea a fost imensă. Aveam marama mea! Eram cea mai mândră fată de pe uliță și de bucurie am așteptat-o pe mama împodobită cu năframa. Eram nedumerită de ce mămița nu îmi împărtășea bucuria. Nu înțelegeam și o întrebam cu sufletul la gură: Ce este? Nu sunt frumoasă?  Mama, femeie de la țară muncea din greu la grădinile C.A.P.-ului de altădată. Pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii mamei. Costumul era primit de la bunica și cum bunica plecase prea devreme în lumea fără de dor, după șapte ani de chin în invaliditate, acesta reprezenta o amintire de suflet. Ne-a certat pe fiecare, dar noi aveam argumente diferite. Eu doream maramă, sora mea nu m-a supravegheat și marama a fost cea care a suferit.

În anii de școală primară am avut un model de educație și eleganță prin doamna mea învățătoare, Maria Stângă. Din toate serbările nu lipseau dramatizările și cântecele populare. În gimnaziu am iubit orele de limbă și literatură română, felul de a vorbi al doamnei profesoare, Lenuța Popovschi, darul de povestitor al domnului diriginte Aurel Manta și blândețea doamnei Maria Stoian. Logica și exercițiul gândirii logice cred că mi l-am modelat alături de profesorii mei de matematică, chimie, geografie.

Elevă fiind am început stângaci să particip la activitățile corului din Jirlău. Vocea mea mai groasă nu mi-a permis decât să fiu  vocea a II-a. M-am bucurat! Eram în cor! Participam cu drag la activitățile de atunci. Anii au trecut și acea fată blondă cu ochii de azur a devenit cadru didactic. Peste ani, urmând modelul doamnei mele învățătoare, am îndrăgit toate activitățile extracurriculare. Încurajată de domnul dirijor Ștefan Udrea am ales în colegiu, ca doua specializare, muzica. Am început, stângaci, să organizez la clasă serbări școlare pe clasă, apoi pe școală implicând cât mai mulți copii.

În anul 2006 a fost înființat corul „Flori de câmp” din Jirlău, cu ocazia derulării proiectului național „Perpetuarea tradițiilor și obiceiurilor locale”. Pentru a putea participa la activități aveam nevoie de costume populare. Am început cu perseverență să caut modele de fote, ii și marame din Jirlău. Am studiat vechile fotografii ale corului, dar am descoperit că erau împrumutate la activități de la centrul județean și aveau modelul de Gropeni. M-am încăpățânat și am continuat căutările și am descoperind multe modele de ii cu motive locale, fote cusute pe catifea neagră, deoarece transhumanța a lăsat urme de Sibiu , interferențe cu zona Buzăului etc. Dată fiind poziția satului nostru la granița cu județul Buzău, am respectat modelele descoperite la noi. Costumul în vechile fotografii era cu șoarțe, poale, am găsit cătrințe și chiar vâlnic. Poalele de regulă respectau modelul iei, iar pe cap fata se împodobea cu maramă.

Fata necăsătorită purta marama pe umeri sau prinsă în păr, cât mai jos, să nu-i cuprindă tot capul, iar femeia căsătorită o înfășura pe cap, să se vadă cât mai puțin părul. De obicei marama era voalul miresei sau legătura de nevastă, dacă nu dorea basma sau batic. Iarna marama era înfășurată pe cap de toată lumea, dar diferența de vârstă o făcea broboada. Fetele și tinerele neveste purtau broboadă de culoare deschisă, iar cele în vârstă purtau broboadă de culoare închisă. Bătrânele din sat încă mai au marame, dar le  păstrează să plece cu ele în lumea fără de dor.

După primul spectacol de cântece populare și colinde susținut la biserică, femeile au început să-mi dăruiască câte o maramă sau un batic ales. Doamna mea învățătoare Maria Stângă mi-a dăruit prima  maramă. Colega mea Mariana Rusu mi-a dat marama soacrei dumneaei Bădița Rusu, apoi au urmat Dolica Bulancea, Maria Nedelcu, mătușa mea Stana Puiu, mama elevei Luciana Spânu, iar pe celelalte le împrumut doar la activități de la alte femei din sat. Tanti Meluța Puiu mi-a donat un costum popular de fetiță, vechi de o sută de ani. Două ii deosebite cu motive florale cu elemente din județele Buzău și Brăila, le-am primit de la Meluța Gheoghe și Didica Tomulescu. Mătușa mea Stana Puiu mi-a dăruit zece baticuri de o frumusețe rară pe care le purtăm la zi de sărbătoare. 

Pentru mine satul Jirlău este acasă. Cred că Dumnezeu lucrează prin oameni și a făcut în așa fel încât dragostea de frumos și valorile noastre să fie păstrate. Încerc de fiecare dată să pun în valoare fiecare costum popular, batic sau maramă găsită în sat. Prin fiecare activitate încerc să  valorific acest patrimoniu local  prin contactul  direct cu această lume, copilul să  cunoască frumusețea  tezaurului folcloric local din Zona Buzoaielor.

Autor: Profesor Păunica Purice