Personalități

Dumitru Vârnav s-a născut la 18 iunie 1886 în Filiu, fiind fiul lui Gheorghe și Maria Vârnav, țărani mijlocași.

Între 1890-1894 a urmat școala primară din Filiu, iar între 1894-1901 pe cele a le Liceului Nicolae Bălcescu, din Brăila.

În 1905 absolvă Facultatea de Drept din București, profesând ca avocat în Baroul Brăila, în toată perioada interbelică, fiind pentru o lungă perioadă de timp decanul acestuia.

După Primul Război Mondial intră în politică, fiind membru marcant al organizației Brăila a Partidului Țărănesc și ulterior a Partidului Național Țărănesc. Odată cu venirea țărăniștilor la putere, în 1929, este ales prim ajutor de primar al municipiului Brăila. În această calitate a fost cel care a gestionat chestiunile administrativ-gospodărești ale orașului, printre lucrările pe care le-a coordonat personal fiind refacerea completă a aleii centrale din Parcul Monument, care, după reinaugurare a primit numele de „Dumitru G. Vârnav”, nume șters apoi de autoritățile comuniste.

Între 1931-1932 a fost ales președinte al Delegației Județene Permanente (consiliul județean) a Județului Brăila, poziție din care a sprijinit acordarea unui ajutor de urgență pentru repararea bisericii din satul său natal, Filiu.

La sciziunea apărută în anul 1932 în cadrul Partidului Național Țărănesc, alege să îl urmeze pe Grigore Iunian, devenind șeful organizației locale Brăila a nou-înființatului Partid Radical-Țărănesc, poziție pe care o va ocupa până la desființarea partidelor politice de către Regele Carol II, în 1938. După Al Doilea Război Mondial a fost șeful organizației Partidului Social Democrat Independent (condus de Constantin Titel-Petrescu), fiind cap de listă la alegerile parlamentare din noiembrie 1946.

La 26 octombrie 1951, a fost arestat de Direcția Regională a Securității Statului Galați, pentru „manifestări și sprijin contra regimului nostru de democrație populară și contra Uniunii Sovietice și în favoarea țărilor imperialiste” fiind condamnat la 2 ani închisoare, în penitenciarul Galați. A fost arestat din nou la 15 iulie 1957 și condamnat la 6 ani închisoare pentru „uneltire”, din care a executat patru ani în închisorile Galați, Botoșani și Văcărești. A fost eliberat la 12 iulie 1962, fiind grațiat prin aplicarea prevederilor Decretului 772/1962.

A decedat la 6 octombrie 1964, cauza morții fiind arterioscleroză generalizată, boală contactată în închisoare, fiind înmormântat la Brăila.

A fost reabilitat juridic în anul 1998, prin decizie a Curții Supreme de Justiție.

Fratele său, Vasile Vârnav a fost director al școlii din Bordei Verde, în perioada interbelică.

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)

„CE VI SE PARE, TOTUȘI, SPECTACULOS ?

N-aveam de unde să știu ce profesie are tânărul cu ochelari, cam scump la vorbă, care se afla lângă mine. De fapt nici despre meseriile celorlalți patru călători, tot tineri, nu știam mare lucru. După discuții - sper să nu mă fi înșelat - doi dintre ei păreau că lucrează în învățământ. Vorbeau de copii, de clase paralele, de practica în producție, de dificultățile echilibrării unui orar...

Cineva a povestit apoi, admirativ, cum nu știu ce reputat medic de la Colțea, care tocmai ieșea pe poarta spitalului pentru a merge acasă, după program, a fost chemat înapoi în sala de operație pentru o intervenție extrem de urgentă care îi reclama expres prezența. Firește, doctorul s-a-ntors, a operat cu succes și abia către seară a plecat acasă. Pentru tovarășii mei de compartiment, faptul că medicul se întorsese din drum și operase în afara programului le părea ceva cu totul aparte, un gest demn de a fi consemnat într-un reportaj de ziar, o dovadă spectaculoasă de omenie.

Era, desigur, mult adevăr în spusele lor. Dar mă gândeam că totuși se exagera, pe undeva, în aceste aprecieri.

- Ce vedeți chiar atât de formidabil în asta? a intervenit tânărul cu ochelari de lângă mine. Omul acela a procedat exact așa cum îi cerea meseria. Astfel de dovezi spectaculoase de omenie face zilnic, cu siguranță, de când a terminat facultatea. Și nu numai el. E ca și cum ați lăuda, la fel de gratuit, un pilot care aterizează cu bine, sau un profesor de română ai cărui elevi reușesc în număr mare la Filologie... V-aș putea exemplifica, în „n” meserii „n“ lucruri spectaculoase. Păcat că n-am vreme...

M-a frapat plăcut demonstrația lui și chiar acea ușoară notă de iritare. Aproape de Făurei, când își îmbrăca paltonul, am îndrăznit:

— Ce profesie aveți?

— Sunt și eu tot medic oarecare...

— La Făurei?

— Nu. Aici schimb doar trenul, pentru Ianca; 8 km de a colo, la Bordei Verde...

În cele două minute, cât stă acceleratul 721 în gara Făurei, m-am hotărât: amân documentarea de la Brăila și mă țin după doctorul acesta până la Bordei Verde!

★

Cu 7 ani în urmă, Aurelian Lepădatu a devenit medic. Și tot de atunci lucrează la Bordei Verde - o așezare întinsă, tipică, de Bărăgan. Oamenii de aici, ca și cei din raza circumscripției sale, care cuprinde satele Gabrielescu, Lișcoteanca și Filiu l-au „adoptat“ de multă vreme, ca pe unul de-al lor, apropiat și devotat obștii satului. Sunt cu toții, în acest perimetru, 5.000 de suflete, cum se spune.

N-am înregistrat, desigur, 5.000 de păreri. Dar atâtea câte am putut afla mi-au dat posibilitatea să-l înțeleg de ce el ar putea să exemplifice pentru ,,n“ meserii, „n“ lucruri spectaculoase...

Dumitru Mardare, secretarul organizației de bază din comună, nu uită cum, într-o iarnă cu viscol cumplit, când firele electrice și telefonice erau la pământ, când accesul spre gară se blocase, cum un cooperator suferise mai multe fracturi de coaste și chiar rupturi pulmonare. „Știu că trei zile și trei nopți, din două-n două ore, doctorul nostru îi supraveghea respirația, care se făcea anapoda. Dacă a scăpat omul? Pot să vă spun că nici el nu ne crede când îi povestim prin ce-a trecut...“.

Rodica Urse, o școlăriță vioaie din cătunul Filiu, se bucură mereu când doctorul Lepădatu o întreabă de notele ei, în fiecare săptămână. Sunt prieteni.

- Ce-a fost cu Rodica?

- Medical, în registru, sună cam înfricoșător: asfixie cu moarte clinică. Dar așa, omenește, n-a fost decât o luptă câștigată. În facultate ni se spunea că noi, medicii, n-avem voie să pierdem niciodată și eu cred cu sfințenie în asta...

A fost la fel și cu fetița de 8 luni a cooperatorului Constantin Dumitru și cu fractura de coloană a brigadierului Titi Danciu și cu M. I., o săteancă dusă noaptea cu mașina la spitalul din Brăila, împreună cu doctorul Lepădatu care-i comprima cu mina vasul rupt...

Sunt multe alte cazuri petrecute în cei 7 ani, începând chiar din primele zile când tânărul medic s-a pomenit singur față-n față cu ele.

- Toate au fost, de fapt, nu „cazuri“, ci „oameni“.

...E-adevărat; în fișele dispensarului au fost înregistrate cazurile; oamenii, în familiile lor, au înregistrat însă cu totul altceva. Ceva ce nu se poate transcrie în termenii medicali pretențioși: „domnul doctor parcă nici n-a fost vreodată bucureștean, el este unul de-al nostru!“.

Numai așa se explică alegerea medicului Aurelian Lepădatu ca membru al Comitetului executiv al Consiliului popular comunal, apoi în comitetul sindical pe comună. Deloc întâmplător, circumscripția sanitară Bordei Verde raportează printre cele mai mici numere de internări în spital din județul Brăila, cel mai mare număr de donatori de sânge, ca și indicele „zero decese mamă“.

„Oamenii îl caută pe medicul nostru la circă nu numai pentru consultațiile medicale: la el am cerut nu o dată și sfaturi care n-au nici o legătură cu sănătatea“ - mărturisea șoferul C.A.P.-ului, Ionel Leocă.

În trei familii, trei copii din cele 5.000 de suflete, au primit același nume mic: Aurelia, Aurel, Aurel. Li s-o fi pârând frumos oamenilor numele mic al medicului lor? Alții glumesc cum că ar vrea chiar să-l și însoare acolo, pe meleagurile de la Bordei Verde... Iar când tatăl său mai vine uneori din București să-și viziteze fiul,  aceiași oameni ai locurilor îl caută și-i vorbesc cu căldură despre el. “

★

Aurelian Lepădatu m-a întrebat, din nou, la plecare:

- Spuneți-mi totuși, ce-i atât de spectaculos în faptul că un tânăr își onorează profesia, oricare ar fi ea? Că apăr sănătatea unui om? Doar pentru asta eu, Lepădatu, sunt medic, pentru asta m-am legat de aceste locuri!

Ei bine, iată, doctore, spectaculosul: dumneata și atâția alți oameni tineri ca dumneata, care poartă halatul alb, ai izbutit ca, onorându-ți profesia, să stabilești o punte afectivă trainică, liberă, în ambele sensuri, cu colectivitatea pe care o slujești. În ambele sensuri, fiindcă dacă oamenii n-ar fi simțit că ești gata „să te întorci oricând din drumul spre casă“, pentru a le da o mână de ajutor atunci când e nevoie - și e nevoie, de atâtea ori, în afara celor 8 ore de program - degeaba te-ai fi străduit să ți-i apropii altcumva.

Iar faptul că la Bordei Verde s-a durat o astfel de punte mi se pare un lucru demn de a fi consemnat într-un reportaj de ziar, o dovadă spectaculoasă de omenie. Lucru la fel de valabil dacă dumneata, medicul Lepădatu, ai fi fost, cum spuneai în compartimentul de tren, pilot sau profesor de română sau orice altceva. Știu că ai fi procedat la fel...”

★ ★ ★

Medicul Aurelian Lepădatu s-a născut în anul 1939 la Râmnicu Sărat. După studiile gimnaziale și liceale, urmează cursurile Universității de Medicină și Farmacie din București, pe care o absolvă în anul 1964, fiind repartizat ca medic al circumscripției sanitare Bordei Verde, care mai includea și satele Constantin Gabrielescu, Lișcoteanca și Filiu, cu un număr de peste 5.000 persoane.

Foarte iubit și stimat de săteni, a fost medicul comunei timp de peste 12 ani, în care s-a dedicat complet asigurării și ameliorării stării de sănătate a locuitorilor. În timpul cât a activat în comună, circumscripția sanitară Bordei Verde a avut printre cele mai mici numere de internări în spital din județul Brăila, cel mai mare număr de donatori de sânge, precum și indicele „zero decese mamă“.

În anul 1976 se mută la Galați, tot ca medic de circumscripție, iar datorită profesionalismului recunoscut este cooptat ca medic la policlinica specială, care deservea conducerea județului.

Începând cu anul 1980 se specializează, sub conducerea doctorului Virgiliu Bâgu, în folosirea tehnicilor de acupunctură, tratamente inovative la nivel național, în acea epocă 

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)

Viorel Raba, Ce vi se pare, totuși, spectaculos?, în „Scânteia Tineretului”, decembrie 1971 

    „Nume de rezonanță în intelectualitatea ieșeană, în învățământul superior românesc, în cercetarea științifică agricolă și în domeniul cadastrului tehnic și calitativ, profesorul Valer Moca va rămâne în memoria noastră ca un om pentru care onoarea, cinstea și corectitudinea au fost virtuți de mare preț.

    Profesorul Valer Moca a fost un model de muncă, cinste, rigoare și conștiinciozitate în tot ceea ce a întreprins pe linie didactică și științifică.

   Dedicat profesiei, eminentul profesor și cercetător Valer Moca a activat la masa de lucru până în ultimele clipe ale vieții, drămuindu-și cu strictețe timpul între teren, laborator şi birou, continuând o operă prin care a contribuit la pregătirea profesională a mai bine 50 de serii de absolvenți, azi slujitori de nădejde ai celei mai vechi și nobile activități umane care este agricultura.”

Universitatea de Științele Vieții „Ion Ionescu de la Brad”

* * *

„A fost profesorul meu la proiectul de topografie. Nu l-am văzut niciodată zâmbind! În cuvinte mai concentrate, l-aș putea caracteriza ,,Domnul perfecțiune la superlativ! Nota la sfârșitul orei cu 4 semne de +și-; Era de mare rău dacă aveai -; Da note mici ! De la el am învățat ce înseamnă să fii ordonat și corect! Cu mirare am aflat că era din Gabrielescu ! Dacă ar fi știut, ar fi avut așteptări mai mari de la mine!”  

ing. Maria Ghiță, Bordei Verde, promoția 1982

* * *

„A fost șeful meu de lucrări la Topografie si Desen Tehnic, în anul universitar1966-1967. Era un cadru didactic serios, sobru și tenace. Nu plecai de la curs până nu te lămureai ce și cum. Era un adevărat inginer!”  

ing. Costică Măcealaru, Lișcoteanca, promoția 1969

* * *

S-a născut la data de 29 octombrie 1938, în satul Constantin Gabrielescu, comuna  Bordei Verde. A urmat școala generală în satul natal și liceul la Brăila.

A absolvit Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Organizarea Teritoriului, în anul 1962, la Institutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad”, din Iași, ca inginer de măsurători terestre și organizarea teritoriului. Ulterior, a fost repartizat în învățământul superior, la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iași, unde a activat până la pensionare, în anul 2018.

A parcurs toată ierarhia gradelor didactice, până la cel de profesor universitar.  Suplimentar, a fost și profesor asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași și Universitatea Tehnică a Moldovei din Chișinău. A predat mai multe discipline: Topografie și desen tehnic, Cadastru funciar, Proiecții cartografice, Întocmire și redactare hărți etc.

A obținut titlul de doctor în Agronomie în anul 1985, sub îndrumarea academicianului Grigore Obrejanu. De-a lungul activității a publicat un număr de 10 cărți și manuale universitare, recunoscute CNCSIS și 20 publicate pe plan local.

A fost membru al unor societăți științifice de prestigiu cum ar fi Societatea Națională Română pentru Știința Solului sau Uniunea Geodezilor din România, precum și expert evaluator de programe/granturi.

Ca recunoaștere a activităților și rezultatelor didactice, științifice și de producție, a fost distins cu mai multe diplome de merit, precum și cu ordine și  medalii jubiliare.

Prof. univ. dr. ing. Valer Moca a încetat din viață în ziua de 8 februarie 2021, în urma unei afecțiuni produse de virusul Covid-19. 

Sursă: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)

      „Cu profesorul Bănică am fost colegi de liceu, eu cu un an mai mare, la Ianca. Ne-am reîntâlnit în 1969, la Școala din Bordei Verde, și am colaborat până în 1979.

    Am colaborat în multe proiecte educative, de învățământ și cultură, multe legate de istoria locală.

    În vacanțele de vară eram împreună alături de profesorul Harțuche, de la Muzeul Brăilei, în cercetările arheologice de la Lișcoteanca, sau în expediții în zona Rubla, conacul Pană sau pe Valea Călmățuiului, dar și în pregătirea profesională, a unor lucrări științifice.

   Chiar dacă am plecat din Bordei Verde, colaborarea mea cu profesorul Bănică a continuat, mai ales în perioada realizării de către mine a muzeului din Ianca.

    Își dorea foarte mult ca și la Bordei Verde să se realizeze un muzeu, dar nu știu de ce, acest proiect nu s-a realizat.

   Cu siguranță, dacă acest proiect depindea numai de el, profesorul Bănică era în stare „să-și dea și cămașa de pe el.”!!!”

Prof. Ion Bărbuceanu, director Muzeul Ianca

                                                                   * * *
      „A fost profesorul de la care am învățat istorie, geografie și cultură civică. Era atât de pasionat și de determinat, încât orele dumnealui erau ca niște călătorii în timp și spațiu. De atunci, am adorat istoria și geografia și le-am învățat cu deosebită plăcere și în anii de studiu care au urmat. Ne-a transmis crezurile dumnealui: dragostea de țară și de învățătură, precum și dorința de evolua și de a reuși în viață. 

   Când eram elevă la Liceul Pedagogic, m-a ajutat să realizez o lucrare de sinteză la istorie, ce avea legătură cu istoria satului nostru. Atunci, m-a primit în casă și mi-a împărtășit informații din această monografie. Îmi mai amintesc că, în zona cancelariei Școlii Gimnaziale din Bordei Verde, expunea în spații minuțios aranjate izvoare nescrise și scrise, descoperite și strânse de dumnealui din zona Lișcoteanca.

   Dna. prof. Bănică, soția dumnealui, mi-a fost dirigintă la gimnaziu și profesoară de biologie și chimie. Respect profund pentru această familie de dascăli! Împreună au format generații de elevi din Bordei Verde!”  

Prof. Magdalena Codreanu Lipan, elevă, școala din Bordei Verde, anii 1985-1993 

* * *

„Mi-l amintesc zâmbind. Nu mi-a fost profesor, dar ca elevă mi-l amintesc venind la Școala Lișcoteanca. Am fost apoi colegi - eu debutantă, dumnealui profesor cu experiență; era vremea când realizam un cabinet de istorie la Școala Lișcoteanca (Ei! mi-am amintit de o tehnică apusă - cașerarea hârtiei; făceam totul din suport de sticlă și hârtie colorată aplicată pe suport; cu mânuțele noastre). Dumnealui acorda asistență de specialitate.
      A fost primul director care m-a sunat la inspectorat să mă felicite. Nu mi-a fost profesor, dar am reținut de la dumnealui niște ”ziceri”; le păstrez pentru momentele când am nevoie să zâmbesc. L-am văzut plecând pe ultimul drum - poate că a plecat singur și trist.
      E un articol așteptat și, din ce am citit în lunile din urmă, cerut. Eu cred că iar zâmbește, văzând ce se întâmplă; așa îmi place să cred.” 

Prof. Ecaterina Bonciu, inspector școlar județean Brăila

                                                                         * * *
    „Nu vă vom uita niciodată, domnule profesor! Sunteți în gândurile și amintirile tuturor elevilor, amintindu-ne de dumneavoastră cu mare respect și admirație, așa cum merită orice dascăl de excepție!
      Pentru mine domnul Bănică a fost profesorul de la ora căruia niciun elev nu pleca cu lecția neînvățată, profesorul care știa să glumească, dar să fie și ferm în același timp, profesorul care ne-a făcut să înțelegem că istoria și geografia înseamnă cultură generală și, totodată, o sursă de inspirație pentru cei care au ales să urmeze cariera didactică.”  

Andreea Orășanu, elevă, școala din Bordei Verde, anii 1990

* * *

     Cu respect și recunoștință față de profesorul meu de geografie, chiar și după atâția ani, îmi amintesc cu apreciere de contribuția sa semnificativă în ceea ce privește pasiunea mea pentru materia lui.

     Domnul Bănică a fost un ghid minunat în explorarea complexităților lumii. Încă îmi amintesc cu drag de lecțiile lui captivante și de cum a reușit să ne facă pe mulți din elevii școlii generale din Bordei Verde, Brăila să obținem rezultate nu bune, ci foarte bune la geografie.

      Lecțiile sale nu au fost doar despre hărți și coordonate, ci și despre înțelegerea lumii dincolo de geografie. Un om remarcabil, cu o influență de durată.
      În clasa noastră, la ora de geografie, o liniște respectuoasă se lăsa în fiecare colț, pentru că toți eram captivați de cuvintele profesorului nostru de geografie.
Mi-aș dori să știu că mai există asemenea profesori…

Lucica Dumitru, elevă, școala din Bordei Verde, anii 1990

* * *

   „A fost un om deosebit, care a trebuit să conducă școala în vremuri grele, când școala nu numai că nu era ajutată cu nimic de către autorități, ci era împovărată cu tot felul de corvezi: practică agricolă până în decembrie, planuri aberante de colectări de tot felul de materiale, gospodărie anexă etc. Nu le-a fost ușor profesorilor de atunci, dar cumva, cumva au reușit să se țină de „dăscăleală” și să scoată ceva din noi. Merită tot respectul!”
                                        Iulian Măcreanu, elev, școala din Bordei Verde, anii 1976-1980

     * * *

   Profesorul Ion Bănică s-a născut la 11 septembrie 1947, în satul Lișcoteanca, în familia locuitorului Ghiță Eremie (care avea să fie primar al comunei Lișcoteanca, ulterior). A urmat cursurile școlii primare în satul natal, ciclul gimnazial la școala din Târle Filiu, iar  liceul la Ianca, absolvit în anul 1965.

   În perioada 1965-1971 a fost profesor la școala din Lișcoteanca, urmând în paralel cursurile Facultății de Istorie a Universității din București, pe care o absolvă cu nota maximă, 10, la examenul de diplomă.
  După absolvirea facultății, în anul 1971, a fost repartizat ca profesor de istorie-geografie la școala generală din Bordei Verde, unde a predat până la pensionare, în anul 2012, fiind pentru o perioadă îndelungată directorul acesteia.
  A fost pasionat de cercetarea istoriei locale, participând la săpăturile arheologice efectuate la Lișcoteanca în anii 1970-1980 de arheologii Nicolae Harțuche și Ion T. Dragomir. A avut mai multe încercări de a înființa un muzeu local, adunând de la săteni mărturii și obiecte, care s-au pierdut din păcate, după moartea sa prematură.
  Este cel care a realizat prima lucrare monografică științifică a comunei, în anul 1993, cu ocazia obținerii titlului de profesor gradul I, lucrare rămasă însă nepublicată și necunoscută publicului.
  A fost căsătorit, din anul 1967, cu profesoara Ioana Bănică (n. 1946), care a fost, până la pensionare, profesoară de biologie la școala din Bordei Verde.
  A decedat la 25 septembrie 2012, din cauza unei boli incurabile, fiind înmormântat la Bordei Verde. 

Sursă: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)

Gheorghe Toderiță s-a născut la 15 august 1931 comuna Cioara-Doicești [astăzi Bărăganu, n.n.], în familia preotului Ioan Toderiță. Mama sa, Ralița (născută Ivănescu) a fost casnică, așa cum erau multe preotese de la acea vreme. Și bunicul din partea mamei a făcut parte din intelectualitatea satului, fiind un apreciat învățător. A urmat școala primară (4 clase) în satul natal, în anul 1942 fiind admis ca elev al Liceului Nicolae Bălcescu, din Brăila, pe care l-a absolvit în anul 1950

În același an a fost angajat ca profesor suplinitor la Școala de 7 ani nr.1, din comuna Bordei Verde. În paralel a urmat cursurile Facultății de Geografie și Științe Naturale, a Universității Alexandru Ioan Cuza, din Iași (5 ani), obținând calificarea de „profesor clasa I”.

 La Bordei Verde a locuit și și-a desfășurat activitatea didactică până în anul 1963, în ultima parte a acestei perioade fiind și directorul școlii.

 În anul 1963 a fost transferat la Școala Generală nr 1, din comuna Mircea Vodă, din județul Brăila, la catedra de Geografie, unde a funcționat ca profesor până în anul 1969. În acest an a fost admis, prin concurs, ca profesor de Geografie la Școala Generală nr. 22, din orașul Brăila, unde a lucrat până la pensionare, în anul 1988. Pentru o perioadă de timp, a asigurat suplinirea catedrei de geografie, de la Liceul Panait Cerna. A avut o carieră didactică prodigioasă, obținând gradele didactice II și I și fiind recompensat cu insigna de „Profesor Evidențiat”. A fost un dascăl cu vocație, iubit de elevi, mulți dintre aceștia amintind cu nostalgie și plăcere de orele la care au asistat, iar unii chiar menționând că au ales să devină profesori, datorită dânsului.

S-a stins din viață, la doar 63 de ani, în anul 1995, fiind înmormântat la Brăila.

Soția sa, Mița Toderiță, s-a născut în anul 1930, în satul Lișcoteanca, în familia lui Gheorghe și Floarea Tudose, o familie de oameni gospodari, având încă 6 frați.

 A absolvit cursurile școlii primare din satul natal, după care a fost admisă la Școala Normală de Fete, din Brăila, pe care a absolvit-o în anul 1950, cu recomandarea de a continua studiile (conform regulilor vremii).

A fost repartizată,  conform mediei de absolvire, în satul Țepeș Vodă, județul Brăila, dar, la cerere, i s-a aprobat transferul la școala din Bordei Verde, începând cu data de 1 septembrie1950. Aici a funcționat până în anul 1963, atât ca profesoară – de Limba Română ți Limba Rusă - cât și ca învățător. Pentru o perioadă, a ocupat și funcția de director al căminului cultural din comuna Bordei Verde.

 În anul 1963, a fost transferată la Școala Generală nr. 1 din comuna Mircea Vodă, iar începând cu 1 septembrie 1970, a ocupat, prin concurs, un post de învățătoare la Școala Generală nr. 4, din orașul Brăila, ulterior transferându-se la Școala Generală nr. 29, din același oraș.

În  decursul carierei didactice a obținut gradele didactice II și I, iar în anul 1983 a obținut insigna de „Învățător Evidențiat”

A ieșit la pensie în anul 1985, decedând la 9 septembrie 2015.

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)

Informații și imagini oferite de doamna Adriana Toderiță (fiică) 

Dan Palaga s-a născut la 28 iulie 1903, în localitatea Braniștea din Județul Galați, fiind fiul lui Constantin și Constantina Palaga. A absolvit  școala gimnazială de șapte ani din localitatea natală, iar în anul 1927  Seminarul Teologic „Sfântul Andrei” din Galați.

În anul 1928 a fost repartizat ca preot în comuna Cavadinești, din Județul Galați, unde și-a desfășurat activitatea timp de 30 de ani, fiind un preot dedicat și foarte iubit în comunitate.

În anul 1932 se căsătorește cu Elena care era învățătoare în comuna Rasova, județul Constanța, mutată și ea la Cavadinești, începând cu anul 1934.

La 20 ianuarie 1958 a fost arestat de Direcția Regională a Securității Statului Galați, pentru „primejduirea ordinii în stat” fiind condamnat la doi ani de muncă obligatorie, pe care i-a executat, în lagărul de muncă de la Culmea. În lagăr, preotul Dan Palaga a avut o atitudine demnă, opunându-se abuzurilor la care erau supuși cei deținuți – inclusiv prin declararea unei „greve a  foamei” pentru 10 zile - motiv pentru care a suferit pedepse cu izolarea.

A fost eliberat la 17 februarie 1960, prin expirarea pedepsei, stabilindu-se în satul Constantin Gabrielescu, unde a slujit ca preot, până în 1974.

Încă din primii ani de păstorire aici ai preotului Dan Palaga, acesta reușește să mobilizeze comunitatea din sat, pentru finalizarea construcției bisericii, care trena de aproape trei decenii. Biserica a fost sfințită la 18 noiembrie 1962, de un sobor de preoți în frunte cu episcopul Buzăului Antim Angelescu și protopopul Raionului Călmățui - preot Gheorghe Cloșcă, primind hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.

Tot prin strădania sa, a fost cumpărată de la biserica din Valea Cânepii actuala catapeteasmă de lemn, instalată în provizoriu în biserică.

Fiul său, Romeo Palaga, a fost cadru didactic la școala din Lișcoteanca, iar nora sa, Trandafira Palaga, a fost asistentă medicală, în același sat.

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)

Imagini oferite de doamna Daniela Palaga (nepoată) 

Neguța Dăian (Măcreanu) - primul copil din Vintilești care a urmat cursurile învățământului superior.

 S-a născut la 13 octombrie 1938, în familia lui Gheorghe și Maria Măcreanu (născută Potârniche), din satul Vintilești, fiind al șaptelea copil, din cei opt ai familiei.

Copilăria a trăit-o în vremuri grele, marcate de război, ocupație rusească și foamete, părinții săi avându-i în grijă și pe bunicii din partea mamei, pe lângă cei opt copii.

Una dintre amintirile din copilărie, care aveau să o marcheze pe toată viața, este din timpul foametei din 1947.

„În familia noastră, la Vintilești, foametea nu a fost așa de gravă. Oamenii erau gospodari și chibzuiți și, chiar dacă a fost foarte greu, au reușit cumva să treacă cu bine peste ea, chiar dacă am mai mâncat buruieni fierte și turte de mei.

Îmi amintesc însă că într-o zi, de pe la sfârșitul primăverii, a venit la noi cumnatul lui tăticu - Gheorghe Chirnoagă, însurat cu sora lui, Smaranda, la Vadu Sorești – și parcă îl văd stând pe lavița din bucătărie, negru la față, plângând și zicând:

- Nene, dă-mi o baniță de porumb, dă-mi ceva mălai, că mi-a murit copila de foame! Am găsit-o moartă, cu un pumn de prune verzi în poală!

I-a dat tăticu, ce a putut, iau mai dat și ceilalți frați câte ceva, ce au putut și ei, și așa au trecut foametea.”

Între 1945-1952  a urmat școala primară - șapte clase - în Vintilești și Bordei Verde, având ca învățători pe Virgil Popescu și Octavian Tudoran.

Din perioada școlii primare i-a rămas întipărit în minte momentul arestării învățătorului Virgil Popescu, de la școala din Vintilești, în vara anului 1949.

„Am văzut un nor mare de praf pe ulița școlii și apoi am văzut o mașină, un GAZ rusesc, trecând pe lângă gardul școlii. O mașină pe ulițele din Vintilești era ceva ce noi copiii nu mai văzuserăm. S-a oprit la poartă și din mașină a coborât un cetățean în costum, care a trimis un copil la domnul învățător Popescu, ca să vină la poartă. Noi eram în clasă. Domnul învățător și-a luat haina și o scurtă pe care o avea și a ieșit din clasă. L-am văzut cum se urcă în mașină și apoi nu l-am mai văzut timp de aproape un an. Aveam să aflăm apoi, din șoaptele părinților și ale altor copii, că fusese arestat de Securitate, care era ceva foarte rău, din ce înțelegeam noi, cu mintea de copil.

Mai târziu, soțul sorei mele cele mari, Lina – anume nenea Neculai Bonciu – avea să îmi povestească ceea ce domnul Popescu îi povestise despre cele zece luni petrecute în arestul Securității. Erau torturați zilnic, iar metoda favorită a anchetatorilor erau să îi agațe cu genunchii îndoiți peste o bară de fier, să le lege mâinile de picioare, la spate și, în această poziție să îi lovească peste piept sau organele genitale, pentru a-i forța să recunoască ceea ce voiau ei. Din cauza torturii, când a ieșit din închisoare, nu mai putea vorbi. ”

Terminând școala elementară de șapte clase la Bordei Verde, la insistența învățătorului Octavian Tudoran, se hotărăște să dea examen la Liceul Pedagogic din Galați. Merge la Galați, însoțită de învățătorul Tudoran, dar dosarul de înscriere îi este respins, pe motiv că ar fi provenit dintr-o familie de chiaburi. Învățătorul află însă că la liceul din Brăila ar mai fi câteva locuri, dar doar pentru copiii de colectiviști. Pleacă împreună de la Galați la Brăila, cu vaporul, cu bilet cumpărat de învățătorul Tudoran.

„Pentru mine, drumul acesta cu vaporul, pe apă, a fost ceva extraordinar de frumos, ce nu-mi puteam închipui, și care mi-a rămas în memorie toată viața. I-am rămas recunoscătoare tot timpul, pentru că tăticu nu avea niciun ban, nici măcar pentru un bilet de tren, că ii luaseră comuniștii tot.”

Revenit în sat, învățătorul Tudoran a mers la Gheorghe Măcreanu ca să îl convingă să intre în Gospodăria Agricolă Colectivă, pentru binele fetei.

„A venit domnul învățător la noi acasă și i-a zis lui tăticu:

- Nea Gheorghe, înscrie-te în colectiv, ca să aibă și fata asta un viitor, că o duce capul.

Eu când am auzit astea, am început să plâng. Tăticu a început să îi înjure pe comuniști că i-au luat tot, că îl lasă muritor de foame cu opt copii, că o să vină americanii i vor veni iarăși vremurile bune.

- Nea Gheorghe, ascultă-mă pe mine, nu mai vin americanii în timpul vieții noastre. Dă fata la școală, nu o nenoroci să rămână aici să muncească la colectiv.”

Pentru binele fetei, Gheorghe Măcreanu a acceptat, cu sufletul îndoit, să intre în gospodăria colectivă.

În toamna lui 1952 dă examen și este admisă la Liceul Teoretic de Fete, nr. 1 din, Brăila (actualul Colegiu Național „Gheorghe Munteanu Murgoci”).

„Am fost câte cinci fete pe fiecare din cele șase locuri, din tot județul Brăila, dar am intrat. Eram un copil sărac, aveam un singur rând de haine, iar prima pereche de ghete din viața mea, cu care am mers la liceu, mi le-a cumpărat nea Neculai Bonciu, soțul surorii mele mai mari. La liceu stăteam la internat și purtam numai uniforma. Era ca la armată, cu disciplină, cu program supravegheat de pedagogă. Și când ieșeam duminica la film mergeam cu clasa, în coloană câte două, conduse tot de pedagoge.”

În liceu, profesoara de educație fizică, doamna Mihalcea, îi descoperă talentul nativ pentru sport și o înscrie la Școala Sportivă pentru Elevi, din Brăila,  unde va practica atletismul, probele de alergări semifond, fond și ștafetă. A câștigat multe concursuri raionale și regionale, ajungând până în finalele pe țară, la probele de 800m și 4x400m. La terminarea liceului, în anul 1955, profesoara Mihalcea i-a spus „Neguța, tu trebuie să te faci profesoară de sport.”

Din păcate, lipsa mijloacelor nu i-a permis să participe la examenele de admitere în învățământul superior, așa că, după absolvirea liceului s-a întors în comuna natală, funcționând timp de doi ani, ca profesor suplinitor la școala din Târle Filiu și educatoare la grădinița din Bordei Verde.

„La 17 ani, am venit să mă angajez, cu gândul să pot strânge ceva bani, ca să pot să îmi iau haine ca să pot merge la facultate. Târle Filiu era un sat complet rupt de lume, nu avea drumuri spre nicăieri. La școală am primit un salariu de 321 lei pe lună, din care 200 lei îi dădeam chirie la bătrâna la care stăteam în gazdă. Sâmbăta plecam pe jos la Vintilești, de unde mă întorceam duminica după amiaza, tot pe jos, cu ceva alimente, care să îmi ajungă toată săptămâna. După un an de zile eram tot fără niciun ban strâns. Noroc că în anul acela s-a înființat grădinița de copii la Vintilești și am venit aici, ca educatoare. Salariul era tot mic, dar măcar eram acasă, așa că în anul următor am reușit să adun, cu mari sacrificii, primii mei bănuți.

Grădinița era în sediul CAP-ului, la marginea satului. Erau copii mulți, îmi plăcea să mă joc cu ei, în special în curte, unde era o pajiște mare, pe care creștea troscot. Îi învățam pe copii poezii și cântecele, dar învățam și pentru visul meu de a merge facultate. Când s-a terminat anul școlar am mers cu mama la Brăila și mi-am cumpărat primele mele haine: două perechi de pantofi, o pereche de sandale, o fustă, o bluză, o rochie și un palton. Ghete nu se găseau că era sărăcie mare.

Într-o zi, am citit în ziar că la București, se fac cursuri gratuite de pregătire pentru cei care vor să dea examen la facultate, timp de două luni. Așa că în vara lui 1957 i-am anunțat pe părinți că plec la București la cursurile acelea. Mi-au dat binecuvântarea și și am plecat. Eram hotărâtă să nu mă mai întorc la Bordei Verde, orice s-ar fi întâmplat. Chiar dacă nu luam la facultate, mă înscriam la o școală tehnică și învățam o meserie. Examenele erau grele - Română, scris, Anatomie și Fizică, scris și oral și Rusă obligatoriu, probe practice: gimnastică, atletism și un joc sportiv. Am fost 100 de fete pe cele 20 de locuri dedicate, dar am stat cu burta pe carte în cele două luni de pregătire și am intrat între primii.”

Între 1957-1961, urmează cursurile Institutului de Cultură Fizică din București, fiind primul copil din nou înființatul sat Vintilești, care a intrat în învățământul superior. În institut va practica în continuare atletismul, dar și handbalul, în cadrul echipei I.C.E.F., care activa în campionatul național.

În anul 1961, după absolvire, a fost repartizată în orașul Iași, unde ava să se și stabilească, desfășurând o lungă carieră didactică, până la pensionare. A fost profesoară la catedra de educație fizică din cadrul Institutului Politehnic din Iași, între 1963-2003, parcurgând treptele carierei până la titlul de conferențiar universitar. A fost pentru mult timp, președinta Comisiei Județene pentru Educație Fizică și Sport din Iași, participând la o serie întreagă de conferințe și congrese de specialitate.

S-a căsătorit în anul 1962 cu profesorul de educație fizică Tiberiu Dăian, și el cadru didactic la aceeași universitate, între 1982-2000.

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Mihu Stilu, proprietarul moșiei Lișcoteanca. Mare comerciant, agricultor și filantrop.

Mihail (Mihu) Stilu s-a născut la 10 mai 1837, în orașul Ianina, din provincia Epir, aflată atunci în cadrul Imperiului Otoman, iar în prezent în Grecia. Părinții săi erau păstori de origine aromână, din satul Kato Sudena (astăzi Kato Pedina), țintul Zagor, provincia Epir. După războiul de independență al Greciei din 1829, părinții săi se mută la Ianina, unde se ocupă cu comerțul.

Mihu Stilu își face școala la gimnaziul grecesc din Ianina, rămânând afectiv legat toată viața, de spațiul cultural elen.

Alegând să continue profesiunea de comercianți a familiei, la vârsta de 25 ani, vine și se stabilește în România, obținând „bilet de liberă petrecere”  [dreptul de a practica comerțul, n.n.] în București, în anul 1862, renunțând, totodată, la cetățen Imperiului Otoman.

Ulterior se mută la Brăila, unde existau puternice comunități comerciale, atât aromână cât și elenă, ocupându-se cu comerțul cu cereale și animale. Câștigurile obținute îi permit ca în anul 1883 să ia în arendă moșia Viziru iar, ulterior, în 1896 să cumpere moșia Lișcoteanca. 

Mihu Stillu a construit aici o fermă agricolă model pentru acei ani, înzestrată cu tot ceea ce era necesar pentru o exploatație agricolă modernă, compusă din „casă de zid pentru locuit, locuințe pentru personal, han, magazie de cereale, atelier, remiză, grajduri, cocină, găinărie și moară cu motor pentru industrializarea produselor agricole”. În anul 1910 Spiru Stillu moare, fiind înmormântat în curtea conacului, unde a fost ridicat un frumos monument funerar, moșia revenind  fiului său, Mihu Stillu.

În anul 1886, Parlamentul României îi acordă naturalizarea și cetățenia română. Mihu Stilu a fost un membru marcant al filialei din Brăila a Partidului Național Liberal, fiind ales consilier județean, în mai multe rânduri.

A fost și unul dintre marii filantropi din epocă, făcând donații consistente pentru diferite cauze, inclusiv pentru școala și copiii din Lișcoteanca. La moartea sa a lăsat o donație de  de 40.000 lei aur pentru coala de fete din satul natal, Kato Pedina, din Epir (Grecia).

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Inginerul Drusu Eremie, primul profesor universitar născut la Bordeiul Verde.

   Drusu Erermie s-a născut la 21 iunie/2 iulie 1878, în comuna Bordeiul-Verde, în familia lui Ieremie Eremie- Popa și al Constandei, născută Popa, familii de mocani din Săcele. Tatăl său - împreună cu frații săi Gheorghe și Alexie - deținea în arendă moșia Bordeiul Verde a Eforiei Spitalelor Civile.

   Ca și ceilalți frați ai săi, Drusu și-a făcut studiile gimnaziale și liceale în Germania. Pasionat de studiul chimiei, în anul 1897 se înscrie la Institutul de Chimie-Fizică al Universității din Leipzig, proaspăt  înființat de către marele chimist german Wilhelm Ostwald - laureat al premiului Nobel în 1909 - cea mai renumită școală a vremii și o adevărată Mecca pentru toți cercetării chimiei-fizice din întreaga lume.

   Urmează cursurile universitare în perioada 1897-1902, continuate cu susținerea doctoratului în chimie, în anul 1903, cu lucrarea Über die Molekulargröße des Jods und anderer flüchtiger Stoffe (Despre masa moleculară a iodului și a altor substanțe volatile), având ca îndrumător pe renumitul profesor Ernst Otto Beckmann.

   După absolvire a urmat o carieră didactică universitară la Universitatea din Leipzig, publicând o serie de lucrări științifice din domeniul chimiei, singur sau în colaborare („Comportarea ebulioscopică a acizilor alifatici cu densități anormale de vapori”, ”Masa moleculară a iodului și metoda ebulioscopică în cazul substanțelor relativ volatile” etc.). În anul 1912 a revenit în România, lucrând până în anul 1920 ca cercetător la Institutul Geologic, în echipa profesorului Lazăr Edeleanu.

   După Primul Război Mondial, și-a valorificat experiența acumulată, fiind unul dintre cei mai apreciați experți și colaboratori al diferitelor societăți românești, care aveau ca obiect de activitate prospecțiunile și exploatarea resurselor minerale.

  În 1920 s-a căsătorit, cu Gertruda-Hildegard Knauth (n. 1892), de origine germano-elvețiană, iar în 1929 și-a schimbat numele de familie în „Drusu Eremie.”

   A murit pe 24 martie 1939 fiind înmormântat la cimitirul Belu, București.

Surse: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Angela Macri - De la învățătoare la Bordei Verde la actriță pe marile scene ale țării.

„Interpretarea a fost remarcabilă. Talentata actriță Angela Macri Iliescu, la primul său rol de compoziție, a reușit pe deplin să creeze o Nastasie pătimașă, când dură, când blândă, o Nastasie pe care viața plină de zbucium o consumă sau o fericește în egală măsură. Cu acest ro1 dificil Angela Macri Iliescu a dovedit că posedă un real talent”

Cronică teatrală la spectacolul „Domnișoara Nastasia”, Teatrul din Brăila, 1958”

„Rolul Ruxandrei a prilejuit actriței Angela Macri-Iliescu o mare creație din cele mai reușite, interpreta dând dovadă de calități excepționale în roluri de compoziție. Avântată, romantică, dornică de viață, dârză și gata să înfrunte pornirile unui soț rău și meschin, mai apoi resemnată, toate aceste stări sufletești au fost redate Cu un real simț artistic. Detaliile jocului au completat imaginea unei creații deosebite.”

Cronică teatrală la spectacolul „Trei generații”, Teatrul din Brăila, 1957”

„„Un alt actor care s-a relevat cu acest prilej, pe scena bucureșteană, este interpreta Luxiței din „Millo Director”. De o vie mobilitate scenică, plină de autenticitate îi înzestrată cu o frumoasă voce, Angela Macri, izbutește o adevărată creație în acest rol.”

Cronică teatrală la spectacolul „Millo Director”, Teatrul Delavrancea, București, 1962”

     Angela Macri s-a născut la 10 noiembrie 1922, în orașul Brăila. A urmat școala primară și Liceul de Fete nr. 1 din orașul Brăila, pe care l-a absolvit în vara anului 1941.

În anul 1942 este repartizată ca învățătoare pe „post încredințat” [post vacant temporar ca urmării a mobilizării titularului, n. n.], la școala din satul Bordei Verde, unde va funcționa până la sfârșitul anului 1944.

Dorindu-și cu ardoare o carieră în domeniul teatrului, dă examen și este admisă, începând cu 1 octombrie 1944 pentru a urma cursurile Academiei Regale de Canto și Artă Dramatică. După doi ani de studiu la canto și pian petrecuți aici, se va transfera la Școala de Cinematografie condusă de regizorul Jean Georgescu, pe care o absolvă în anul 1947.

Între 1949-1961 a fost angajată la Teatrul de Stat din Brăila, perioadă în care a interpretat 32 de roluri principale, în piese cum ar fi: Maria Stuart de Friedrich Schiller, Bădăranii de Carlo Goldoni, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, A douăsprezecea noapte de William Shakespeare etc.

În august 1961, intră prin concurs la Teatrul Barbu Ștefănescu Delavrancea din București, atunci înființat. Aici a jucat 14 roluri principale, în piesele: Turcaret de Lesage, Noaptea la drumul mare de Renato Lelli, Viforul de Barbu Ştetănescu-Delavrancea, Vinovați fără vină de Ostrovski, Visul unei nopți de vară de W. Shakespeare, Miorița  de Valeriu Anania etc., aproape toate piesele fiind și televizate.

A ales să se retragă din teatru foarte devreme, în anul 1975, pe motivul - cum mărturisește într-o scrisoare - „pentru că nu suportam să fiu obligată să elogiez Marea Familie.” 

Surse: 

Toader Buculei, Brăileni de seamă în spiritualitatea românească. Dicționar enciclopedic esențial, Editura Proilavia, Brăila, 2012
Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei
(în curs de publicare) 

Ion Manta - un mare actor născut la Bordei Verde 

               „Aș vrea ca toți actorii să iubească teatrul și să i se dedice lui, măcar cât l-am iubit eu!”

Ion Manta

Ion Manta s-a născut la 2 martie 1906, în satul Bordei Verde, în familia locuitorilor Ion și Leana Manta. Tatăl său era mic un meseriaș, dogar, de la care viitorul actor a învățat o etică a muncii simplă și sănătoasă, pe care a urmat-o de-a lungul întregii sale cariere.

,,Din mâna tatei ieșeau multe butoaie frumoase, iar vorbele îi picurau din gură ca niște boabe de mărgăritar... De la tata am desprins adevăratul rost al lucrurilor.”

În speranța găsirii unui trai mai bun, în jurul anului 1910, familia decide să se mute în orașul Brăila, stabilindu-se într-o locuință modestă, de la marginea orașului, în zona gării. CFR. A urmat cursurile primare la Școala de băieți nr. 10 „Ion C. Brătianu”, din Brăila [actuala Școală Gimnazială „Constantin Sandu Aldea”, n.n.]. Din cauza intrării României în Primul Război Mondial, cursurile școlare sunt întrerupte în perioada 1917-1918. În anul 1918 reia cursurile la Liceul „Alexandru Hâjdeu” din Buzău, pe care îl va absolvi în anul 1926. 

După absolvire și efectuarea stagiului militar, s-a angajat ca funcționar la o societate de navigație, din orașul Brăila.

Venind dintr-o familie nevoiașă, nici viața lui nu a fost una ușoară, pe timpul studiilor.

„Când mă pregăteam să devin actor, n-aveam pe nimeni. Iar eu, nu de puține ori, mâncam un singur colț de pâine, să mai ajut și eu din bursă ce mai rămăsese din familie.”

Dorindu-și cu ardoare o carieră în domeniul teatrului, în anul 1927 dă examen și este admis, ca student bursier, pentru a urma cursurile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică, din București.

„Mi-aduc aminte de avocatul Liviu Opriș, care mi-a zis într-o zi (după ce mă văzuse în niște spectacole pe care le dădeam „acasă“), «mă Jane, e păcat să-ți treci viața a ici, între hârțoage. Du-te și fă-te actor!» Și, într-un moment de curaj, am lăsat Brăila, cu satul Bordei Verde, unde m-am născut și am fugit la București. Am trecut examenul și am devenit student bursier.”

Va urma cursurile acestei instituții timp de trei ani, la clasa profesorului Ion Livescu, la examenul de absolvire, din anul 1930, interpretând rolul lui Andrei Pietraru, din piesa „Suflete Tari”, a lui Camil Petrescu. Talentul său a fost remarcat încă de atunci, criticul de teatru al revistei Rampa, apreciind prestația sa astfel: „Mult mai înzestrat decât majoritatea s-a arătat domnul Ion Manta, cu o prețioasă vibrație, accente calde și o fugă frumos susținută.” 

Viața de student nevoit să se întrețină singur și începuturile carierei actoricești nu au  fost foarte ușoare, fiind marcate de destule privațiuni. Era perioada crizei economice din 1929-1933, când începe să joace, încă din ultimii ani de Conservator, în diferite „șușanele” din grădinile de vară bucureștene sau în spectacole neconvenționale montate de mici trupe de actori tineri.

„Fiu de muncitor, Ion Manta, crescut în greutăți și a învățat din greu. A răzbit pieptiș piedicile, ca să  se agațe de școală și de artă. Și s-a ținut strâns de ele, cu toată vitregia vremii și a lipsurilor cumplite. Când începe să cearnă, din mulțimea amintirilor, anii începutului de viață artistică, se înșiră, ca pe un răboj, zilele de foame și frig, lipsa unei haine sau a unei perechi de ghete, care îl țineau săptămâni în odăița sa sărmană, de student. Și apoi anii grei de urcuș pe scenă. A iubit scena, și nimic nu i s-a părut prea greu ca să ajungă acolo. Dar pe lângă greutăți, în cale s-au ivit des și decepțiile.”

Debutul ca actor se produce în luna 1929, în rolul lui „Harris” din piesa Groaza cea mare, dramă fantastică în 3 acte de André de Lorde și H. Beauche, montată la nou înființatul „teatru de groază și de râs”, Fantome și Paiațe, condus de Mielu Constantinescu.  

A funcționat la teatre din București: Teatrul Regina Maria, Compania Bulandra - Maximilian-Storin, Teat1ul Comedia, Teatrul Național, Teatrul Muncă  si Lumină (înființat de Victor Ion Popa) și la Grădini de Vară din Capitală.

A interpretat, cu o înaltă ținută artistică, Take, Ianke și Cadâr de Victor Ion Popa; Anna Christie de Eugene O'Neill; Titanic Vals de Tudor Mușatescu; Mușcata din Fereastră de Victor Ion Popa; Noaptea Regilor de Shakespeare; Marele Duhovnic de Victor Eftimiu; Doctor fără Voie de Moliere; Domnișoara  Nastasia de G.M. Zamfirescu; Frații Karamazov de Dostoievski ș.a.

A făcut înregistrări la radio și a jucat în roluri p1incipale în filmele: Alarmă în munți (1955); Furtuna (1955); Aproape de soare (1960), La datorie (1968). Pentru meritele artistice și neobosită muncă pe scenă ( 40 de ani) a fost distins de două ori cu Ordinul Muncii, Ordinul Meritul Cultural și a obținut și titlul de „Artist Emerit”.

După pensionarea din 1970, a continuat să joace în, prima apariție fiind în piesa „Simfonia pentru destinul meu” de Nelu Ionescu, montată în anul 1972 la Teatrul Mic, în regia lui Ion Cojar.

Ultimul rol jucat a fost în piesa Rața Sălbatică, de Ibsen, în stagiunea 1976-1977.

Într-un „mesaj către urmașii din breaslă”, publicat cu ocazia împlinirii a 75 de ani de viață, rememora cu plăcere, oamenii și momentele care l-au marcat, de-a lungul carierei sale teatrale:

„Să mă reîntorc în lumea numelor vremii mele! Bulandra, Maximilian, Cazaban, Sireteanu, Maria Sandu, Beate Fredanov, Ciubotărașu, Carol Cron, Virginia Stoicescu... A fost frumos ! Adevărul e că-mi amintesc cu mare plăcere de colegii mei.

M-am străduit și am jucat, am interpretat cât am putut de variat. A fost o obsesie! Am jucat roluri pozitive, că aveam glas blând și eram om blând. Întotdeauna visul meu a fost teatrul. Plecam, la teatru, dimineața și ne întorceam, de la teatru, seara. Sigur, aveam și bucurii, eram și răsplătiți!”

A fost căsătorit, din anul 1944, cu actrița Emilia Predescu. A decedat la 7 ianuarie 1996 [în ziua de Sfântul Ion!, n.n.], fiind înmormântat la București.

Surse: 

Toader Buculei, Brăileni de seamă în spiritualitatea românească. Dicționar enciclopedic esențial, Editura Proilavia, Brăila, 2012
Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare) 

Învățătorul Ioan Duțu - primul om cu școală ridicat de la Bordeiul Verde 

     Între anii 1884-1894, la școala din satul Bordeiul Verde a funcționat ca învățător Ioan Duțu, primul om cu școală ridicat din rândul țăranilor din comunitatea împroprietărită aici, la 1864. El era fiul lui Duțu Boboc, fost primar al comunei, în mai multe rânduri, în perioada 1869-1887. A purtat numele de familie Duțu și nu de Boboc, cum ar fi fost normal, pentru că fiind născut în anul 1864, înainte de introducerea registrelor de stare civilă, a fost înregistrat la naștere după regula acelei vremi, Ioan sin Duțu, (adică „Ion fiul lui Duțu”), iar ulterior, când actele civile au fost transcrise, a rămas ca Ioan Duțu.

După școala primară din satul natal, a urmat cursurile „Școalei Normale de Învățători”, din Galați, iar după efectuarea stagiului militar cu termen redus, a fost repartizat ca învățător și diriginte al școlii din satul natal, Bordeiul Verde.

A fost un învățător foarte dedicat ridicării nivelului de învățătură al copiilor din comună, dar și al consemnării tradițiilor și legendelor locului, fiind cel care va trimite un caiet cu răspunsuri foarte detaliate la „chestionarul Densușianu”, de unde ni s-au păstrat foarte multe informații despre tradițiile comunei noastre, pe care le vom prezenta cu un alt prilej..

Pentru că au susținut revendicările juste ale locutorilor din comunitățile lor, în contextul mișcărilor de revoltă ale țăranilor din anul 1888, mai mulți învățători din județul Brăila, printre care și cei din Bordeiu Verde și Filiu au fost clasificați de guvernul liberal ca fiind „socialiști” și mutați în alte localități.

    „Șapte învățători „dubioși“ din județul Brăila au fost mutați. Pe cel din comuna Izlazul, l-a trimis într-o comună din județul Ialomița; pe cel din Filiu [Dumitru Vlăsceanu n.n.], pentru că citește „Cri du Peuple“, l-a trimis într-o comună din județul Tutova. În locul său aduce, la Filiu, pe învățătorul din comuna Scorțarul-Nou, bănuit că este socialist. Învățătorul Duțu din Bordeiul Verde e mutat într-o comună din județul Ialomița, iarăși pentru motivul că este socialist.”

    A fost căsătorit cu Maria, tot învățătoare, având împreună o fată, născută în anul 1891. Din nefericire, a murit de tânăr, la 32 de ani, în 1896, fiind bolnav de tuberculoză.

Surse: 

 Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei (în curs de publicare)