UNirea

Scurtă incursiune istorică
Comuna Unirea (Osmanu până în decembrie 1964), este formată astăzi din satele Unirea si Valea Cânepii având o suprafață de 62,5 km2 și circa 2.240 locuitori. Este o așezare rurală, din Câmpia Bărăganului, aflată la 24 km de Brăila, învecinându-se la nord cu Silistraru, la sud cu Valea Cânepii, la est cu Gropeni iar la vest cu Urleasca.

Bătrânii satului spun că numele de Osmanu vine de la „Osman Aga”, o căpetenie de origine turcă care ar fi stăpânit aceste pământuri pe vremea când Brăila era raia turcească. „Deoarece multă vreme Brăila a fost raia turcească prima atestare documentară a populației românești apare în jurul anului 1830.”

În alte însemnări făcute de către Cara Doner, episcopul de Alep Fotino se spune că în jurul anului 1462, sub domnia lui Vlad Țepeș, turcii ar fi adus 500 de familii înrobite din Țara Moldovei și le-au așezat pe locul unde azi ar fi comuna Viziru și în împrejurimi.

De altfel numele satelor: Viziru, Osmanu, Nazâru, Ceacâru, Ciucea... vorbesc despre dominația otomană asupra acestor pământuri aflate în apropierea cetății de la malul  Dunării.

Tot din mărturii ale bătrânilor aflăm de existența unui sat în jurul Movilei Tâmpului, iar olanele, cu care sunt învelite și astăzi unele case vechi din sat, ar fi de pe vremea turcilor.

„Într-o hartă a raialei Brăilei, redactată de ofițerii de stat major austrieci prin anul 1788, deci cu 50 de ani după 1828, data izgonirii turcilor din zona Brăilei, se văd trecute satele Tâmpul și Imina. Se confirmă astfel că Osmanu este destul de vechi.”

Tot din documentele vremii aflăm că locuitorii erau foarte săraci și după trecerea județului sub administrare românească s-au aplicat dispozițiile Regulamentului Organic și Legea lui Cuza din 1864.

Din comuna Osmanu au mai făcut parte cătunele: Morotești, Târla Imina, Târla Ghiveci și Arghirești, cătune ce astăzi nu mai sunt. Există doar câteva movile, a Tâmpului, a Buții, a Vămii și Movila Mare.

Dintre cele mai vechi familii care s-au așezat în vatra satului amintim: Sava, Tarachiu, Butoiu, Stanciu, Juleală, Apostolache-Gât Strâmb, Cioroiu, Țigănuș și altele, în număr de 52.

Numele acestora dăinuie peste veacuri și sunt purtate mai departe cu mândrie de către osmăneni. Fiecare locuitor din sat fie poartă aceste nume, fie are un bunic sau străbunic care se trage din vechile familii osmănene.

Aceștia lucrau 1.593 pogoane de pământ și trăiau în case cu camere puține, insalubre, învelite cu stuf sau paie. În aceste condiții grele de viață nici nu se putea pune problema existenței unei școli.

După plecarea stăpânirii otomane și a stăpânului Osman-Aga, în 1829 satul a rămas cu numele de Osmanu până în anul 1964, când conducerea comunistă a județului hotărăște să se numească Unirea.

Tot din documentele vremii aflăm că în anul 1866, în urma răscoalei de la Viziru au avut de suferit și osmănenii din cauza trecerii prin zonă a dorobanților care au fost deplasați de la Brăila spre Viziru pentru înăbușirea răscoalei.

În curtea bisericii și în mijlocul satului în fața Căminului Cultural se află monumente din piatră și o troiță ridicate în cinstea eroilor osmăneni, ce și-au dat viața pe câmpul de luptă în Războiul de Independență și cele două războaie mondiale. Aceștia sunt cinstiți cu recunoștință în fiecare an de Ziua Eroilor. Numele lor sunt scrise pe troița din centrul satului și pomenite în povestirile bătrânilor ce le-au fost tovarăși pe câmpul de luptă dar care au avut șansa de a se întoarce pentru a spune povestea vitejiei lor.

Viața acestor oameni nu a fost niciodată simplă. Au fost robi sub stăpânirea otomanilor, au muncit din greu pământul secole de-a rândul ,au murit în războaie pentru a-și câștiga independența și a întregi granițele țării, au suportat prigonirea comuniștilor din anii colectivizării dar nu și-au pierdut credința că vor veni vremuri mai bune.

Astăzi, bătrânii satului, cei care mai trăiesc, spun că a fost greu dar se mândresc cu faptul că au reușit să reziste și își privesc cu drag copii și nepoții.

Școala la nivelul comunității osmănene

Din documentele de la Arhivele Naționale ale României aflăm că în anul 1840 funcționa pe teritoriul comunei noastre o școală, așezată într-o casă țărănească, unde învățau 32 de elevi din satele Osmanu și Valea Cânepii, în 3 săli de clasă. Primul învățător cunoscut al școlii din 1842 este Gheorghiță Gheorghe. Din 1855, Osmanu se separă de Valea Cânepii și până în 1858 nu mai avem nici o însemnare despre școală. Din 1858 este numit învățătorul Vasile Dragomir, apoi în 1861 învățătorul Răducanu Udrescu.

Anii trec, dar credința și dorința de învățătură devin și pentru osmăneni două elemente ce se vor statornici din ce în ce mai adânc, pentru că la fel ca toți românii, înțeleg că numai credința în Dumnezeu și dorința de învățătură îi vor face să trăiască mai bine, să țină pasul cu „vremea și vremurile”.

Construirea primului local de școală din comuna Osmanu s-a aprobat în anul 1912, iar în 29 aprilie 1913 se inaugura de către Casa Școalelor. Recepția lucrărilor este semnată de primarul S. Drăghici și dirigintele școlii S.N. Balaban. Este o construcție trainică, ce dăinuie și astăzi. În anii 60 sunt construite si alte clase, în completare, iar după 2000 este supusă unor reabilitări.

Astăzi când pășești pe culoarele acestei școli pare că auzi freamătul vocilor școlarilor de odinioară, bunicii, străbunicii și stră-străbunicii ștrengarilor de astăzi, ce te ascultă cu însuflețire și curiozitate maximă ori de câte ori le povestești ceva despre școală sau despre bătrânul nuc din curtea școlii, despre care au aflat și de la bunicii lor că era acolo în curte și atunci când ei erau elevi... Oare câte povești ne-ar putea spune bătrânul nuc?

Generații și generații de oameni valoroși au trecut pragul acestei școli. Unii au ajuns medici, ingineri, profesori, învățători, ofițeri, judecători, preoți, etc. O listă cu astfel de oameni o puteți găsi în lucrarea Monografia Școlii Gimnaziale Unirea, ce îi are ca autori pe prof. Aurelia Dârjan și prof. Andrei Puia, ambii fiind foști elevi ai acestei școli... Alții au rămas în sat și au ales să lucreze pământul, să întemeieze familii frumoase, să ducă mai departe spiritul și dragostea de tradiție și de frumos a osmănenilor.

În continuare avem copii cu care ne mândrim, studenți ce fac cinste numelui de osmănean în multe centre universitare ca Iași, București, Cluj, Brașov, Galați, etc. Avem copii și tineri talentați, cu dragoste de tradițiile strămoșești, ce au dus numele osmănenilor pe multe scene din țară și de peste hotare la Festivaluri de folclor și au obținut numeroase premii. Este vorba despre Ansambul Grâușorul Osmănean și despre Ansamblul Nicolae Bălan Bocioagă, ambele instruite de către d-na coregraf Lenuța Puia, ea însăși fiică a satului.

Hora satului, șezătorile, clăcile, nunțile și alte evenimente din viața satului osmănean au dăinuit peste ani și și-au păstrat autenticitatea. Obiceiurile de Crăciun, de Anul Nou, de Bobotează, de Drăgaică și cu alte prilejuri în care osmănenii își sărbătoreau bucuria și porneau hora strămoșească sunt păstrate cu grijă de tinerii noștri talentați…

Primele formații de dansuri populare au apărut la nivelul comunei, atât la Unirea cât și la Valea Cânepii, prin anii 70-80. Din păcate activitatea lor nu a fost de lungă durată. După anul 2010 se reia această pasiune a osmănenilor mai întâi la nivelul Școlii Gimnaziale Unirea prin înființarea Ansamblului Grâușorul în colaborare cu Palatul Copiilor Brăila cu sprijinul prof. Lipan Vasile, apoi prin înființarea Ansamblului Ștefan Lăutarul la nivelul comunei. Din 2012 de activitatea artistică a celor două ansambluri se ocupă d-na Lenuța Puia și d-l Mihai Jenică Puia.

Ulterior, Ansamblul folcloric se numește Grâușorul Osmănean și de atunci are peste 50 de dansatori de vârste diferite dar cu aceeași dragoste de tradiție și folclor.

Despre dragostea de tradiții și tot ce înseamnă păstrarea obiceiurilor strămoșești pe care acești tineri au ales să le ducă mai departe cu pasiune, muncă și seriozitate vorbesc nu doar rezultatele obținute la concursuri ci și participarea lor la numeroase emisiuni de televiziune cu specific folcloric. Ei sunt mândria și cartea de vizită actuală a comunei Unirea (Osmanu).

De mai bine de 30 de ani și noi, cei care încercăm să surprindem în aceste rânduri o mică parte din trecutul acestor meleaguri pline de istorie, am ales să rămânem să îi îndrumăm și să îi învățăm, așa cum știm noi mai bine, pe copiii osmănenilor.

Suntem convinși că a fost și este o decizie bună, mai ales că avem rădăcini pe aceste meleaguri. Micii osmăneni trebuie îndrumați pentru a-și descoperi propriile vocații fără a uita că ei au rădăcini adânci în aceste pământuri udate cu sudoare, cu sânge, cu suferință, de-a lungul timpului…

Biserica, element de bază în evoluția osmănenilor

Prima biserică s-a construit în jurul anului 1830. Era o încăpere din lut (pământ galben), acoperită cu stuf, cu gard de nuiele ce avea drept catapeteasmă o „pânză zugrăvită”. O bucată din această pânză se mai păstrează și astăzi. În anul 1837 se face o nouă biserică cu hramul Cuvioasa Parascheva, iar primul preot a fost Vasile sin Popa Crăciun care slujea și la Parohia Valea Cânepii. Din 1841 până în 1861 preot al Parohiei Osmanu este Radu Meca, urmat de preotul Ioan Iliescu în 1862, preotul Oprea Nicolae în 1867. În anul 1878, Parohia Osmanu a primit pe preotul Ioan Constantinescu.

Construirea bisericii actuale cu hramul Adormirea Maicii Domnului a început în 20 iulie 1888 când s-a pus piatra de temelie și a durat până în 1895. Pentru finalizarea lucrărilor preotul Neagu Balaban a făcut numeroase demersuri la prefectura județului și la primarul din acea vreme.

În perioada primului război mondial 1914-1918, biserica din Osmanu a avut de suferit, astfel încât la sfârșitul războiului se afla într-o stare jalnică și avea nevoie să fie renovată. Tot preotul Neagu Balaban este cel care face eforturi pentru strângerea fondurilor necesare renovării.

În anul 1920, biserica avea un aspect frumos și „impunător”, după cum aflăm din „Monografia Comunei Unirea”, autori prof. Maria Puia și prof. Andrei Puia.

Astăzi biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului stă de veghe la toate evenimentele din viața osmănenilor, este alături de școală și de toți cei care au diferite probleme sociale, sub patronatul spiritual al preotului paroh Ștefan Vasile.

Despre istoria, trecutul și prezentul acestor pamânturi pe care au trăit și vor trăi osmănenii puteți afla mai multe lucruri parcurgând cele două lucrări amintite pe parcursul acestei scrieri și anume: „Monografia Școlii Unirea” (unde am fost colaborator) și „Monografia Comunei Unirea”. Încheiem această scriere prin a vă spune că atunci când Lucian Blaga spunea că: „Veșnicia s-a născut la sat ”‚ iar Nicolae Iorga afirma că: „Un popor care nu își cunoaște istoria e ca un copil care nu își cunoaște părinții”, osmănenii trăiau și făceau istorie pe aceste meleaguri din Câmpia Bărăganului, iar peste timp ei vor confirma pe deplin spusele celor doi mari învățați.

Bibliografie

1. Dârjan, Aurelia, Puia, Andrei, Monografia Școlii Gimnaziale Unirea, Editura Lucas, Brăila, 2014

2. Puia, Maria, Puia, Andrei, Monografia Comunei Unirea, Editura Istros a Muzeului Brăilei Carol I, Brăila, 2016

3. Vasilescu, Nae A., Orașul și județul Brăila odinioară. Schițe istorice și administrative din orașul și județul Brăila, Brăila, 1906

4. Vasilescu, Nae A., Schițe-documente și însemnări din orașul și județul Brăila-1828-1929, Brăila, 1929

Autori

Prof. înv. primar Daniel Postolache, Școala Gimnazială Unirea

Prof. înv. primar Steluța Postolache, Școala Gimnazială Unirea