Personalități

Profesorul Dumitru P. Mazilul, descoperitorul lui Mircea Eliade.

 „În anul 1919, am avut un alt profesor de română, pe Dumitru Mazilu. Ne-a plăcut de la început, la toți, pentru că era mucalit, îi plăcea să citească tare compozițiile noastre, comentându-le cu mult haz, și ne vorbea neîncetat de literatură, ne îndemna să-i citim pe Odobescu, pe Slavici, pe Hogaș ca să ne îmbogățim mintea și vocabularul.”

S-a născut în comuna Broșteni, județul Vrancea, în anul 1885, într-o familie de țărani.

A absolvit Liceul „Unirea” din Focșani (1903) iar ulterior Facultatea de Drept (1906) și Facultatea de Litere și Filosofie din București (1908). Între 1908 și 1909 a efectuat stagiul militar la Regimentul 9 Infanterie din Râmnicu Sărat. După terminarea serviciului militar a fost repartizat ca profesor titular de limba română, drept și istorie la Gimnaziul „V. Boerescu” din Râmnicu Sărat, unde a rămas până în 1916.

Cu Regimentul 49 Infanterie a participat la campania din Bulgaria, din 1913, cu gradul de sublocotenent, iar în perioada 1916-1918 la Primul Război Mondial. În 1917 a fost avansat la gradul de căpitan. În toamna anului 1918 a fost numit profesor de limba română la școlile militare de Infanterie și Administrație din București

După Primul Război Mondial intră în politică, fiind membru marcant al organizației Brăila a Partidului Țărănesc și ulterior a Partidului Național Țărănesc. După ce în noiembrie 1926, Partidul Țărănesc a fuzionat cu Partidul Național din Transilvania, la 19 februarie 1927, dr. Nicolae Lupu și un grup de intelectuali cu vederi de stânga au făcut o dizidență, reînființând vechiul Partid Țărănesc, iar Dumitru P. Mazilu a fost desemnat ca secretar general al acestui partid.

A desfășurat și o bogată activitate publicistică. Mircea Eliade îl evocă în Memoriile sale ca un profesor de mare valoare care i-a descoperit înclinațiile literare.

„Mazilu era un altfel de profesor. avea obiceiul să ne privească zâmbind, în ochi, încercând parcă să ghicească autorul textului cel mai pitoresc, textul care i-ar fi dat lui prilejul să ne corecteze făcând o sumă de glume, cutremurând întreaga clasă într-o cascadă de hohote. Alegea câteva caiete, apoi se întorcea pe catedră și începea să citească. Nu înțeleg cum am știut că, de data aceasta, va alege și' caietul meu. Îl priveam cu un zâmbet complice și probabil că gestul acesta cutezător mă făcuse să roșesc, pentru că după ce a șovăit o clipă în jurul băncii de alături, Mazilu s-a întors și mi-a cerut caietul.

Nu-mi aduc decât vag aminte de această primă compoziție norocoasă. Știu doar că povesteam cum, într-una din zilele Babelor, adormisem privind, de la ferestruica mansardei mele, câțiva fulgi de zăpadă. Asistasem apoi la o seamă de întâmplări fantastice: cum țigăncile plecate să culeagă ghiocei în pădure au fost surprinse de viscol și s-au adăpostit fiecare sub un copac, făcându-se una cu scoarța copacului ...

După prima pagină, Mazilu a ridicat ochii din caiet și m-a întrebat: „De unde ai copiat-o?" și pentru că mă pregăteam să protestez, a adăugat: „Vreau să spun, de unde te-ai inspirat? Din ce carte?” M-am îmbujorat și am ridicat neputincios din umeri. Mazilu a ghicit încurcătura mea și a reluat lectura cu un zâmbet misterios. La răstimpuri, ca să nu lase impresia că e vorba de o capodoperă, sublinia un adjectiv prea strident, sau se întrerupea ca să-mi explice că făcusem o inadvertență. Dar, când a terminat de citit, m-a privit în ochi și mi-a spus: „Bravo! Sunt nevoit să-ți dau nota zece!...”

A fost prima mea victorie: recunoașterea, în fața întregii clase, că nu mai eram corigentul la limba română de anul trecut. Probabil că Mazilu fusese atât de surprins de povestirea mea, încât a vorbit în cancelarie, căci la sfârșitul recreației directorul școlii a venit la mine și mi-a cerut caietul. Voia să citească și el aventurile mele onirice, cu Crivăț-împărat și toți cei care mai erau și pe care i-am uitat de mult. Un adevărat triumf, pe care, o dată ajuns acasă, l-am relatat cu amănunte.

Dar pentru mine, experiența acesta a avut urmări mult mai adânci. Descoperisem că, dacă sunt „inspirat”, pot scrie cu aceeași ușurință - deși nu cu aceeași viteză - cu care, câțiva ani înainte, urmăream pe ecranul meu interior aventurile armatei secrete.”

În anul 1926 s-a căsătorit, la Râmnicu Sărat, cu Tinca Lupescu (1895-1982), nepoata lui Gheorghiță Lupescu, primul președinte al Clasei Țăranilor în Divanul Ad-Hoc al Țării Românești (1857). În urma căsătoriei a devenit co-proprietar al „moșiei Lupescu”, adusă de Tincuța ca zestre. Moșia era situată pe șoseaua Bordei Verde -Viziru, în apropierea satelor Bordei Verde și Constantin Gabrielescu, mulți locuitori din aceste sate lucrând pe această moșie, în perioada interbelică. În anul 1945 moșia a fost expropriată pentru împroprietărirea țăranilor din satele menționate. De la numele lui Dumitru P. Mazilu a rămas toponimul „La Mazâlu”, care se referă la terenurile aflate pe suprafața fostei moșii.

În noaptea de 1-2 martie 1949 este ridicat de Securitate și, „cu o biată valiză de mână, cu un rând de schimburi și hrană rece pe două zile” este trimis cu domiciliul obligatoriu la Focșani, după care în aprilie 1952 este arestat din nou și dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde este eliberat în vara anului 1954.

Revine la București după cinci ani, „timp în care n-am fost nici judecat, dar nici măcar anchetat pentru vreo vină cât de vagă”. Se va angaja ca zilier la arhivele Ministerului Învățământului.

Moare la 30 ianuarie 1964, de hipotermie, din cauza lipsei mijloacelor de încălzire. 

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei, Editura EduCult,2025