Poveștile oamenilor din bordei verde

     Este vară, anul cred că 1997. Stau cu tata în stație la magazinul din Lișcoteanca. Ne întoarcem de la bunici.  Așteptăm să vină „schimbul”, să ne ducă acasă la Bordei. Pe strada prăfuită apar doi copii cam de 8-9 ani, în haine zdrențuroase, murdari, săraci. Tata nu-i cunoaște, dar vorbește cu ei. Discută cu aceștia ca de la egal la egal, ca și cu niște oameni mari. Unul din copii, care pare a fi „șeful”, are o nuia în mână și îi spune tatei că dacă se ia cineva de el, chiar și un om mare, îi dă una cu nuiaua de-i vai de el! Tata îl aprobă laudativ. La un moment dat, oprește o mașină  condusă de un cunoscut, care merge la Bordei Verde.  Asta înseamnă că ajungem acasă pe gratis, nu mai plătim drumul.  Înainte de a se urca în mașină, tata împarte banii pe care-i avea pregătiți pentru transportul cu „schimbul” celor doi băieți. Este una din amintirile cu tata care-mi apar des în minte și care-mi spun că nu am ajuns la măsura lui.

        Iubea copiii. Îi plăceau în mod sincer, fără prefăcătorie, cunoscuți și necunoscuți.  Avea puterea, sau mai bine zis darul de la Dumnezeu, de a vedea în orice copil sau adolescent, în orice „pramatie”, chiar și în adulți, partea bună, oricât de întunecată ar fi fost de restul faptelor respectivului. Avea de asemenea harul de a ști ce cuvinte să folosească, pe ce ton, cum să se poarte pentru a-l aduce pe acela pe calea cea bună.

        S-a născut în Lișcoteanca și a avut o soră cu patru ani mai mică, Eugenia, care trăiește în județul Suceava. Părinții lui, Ioana și Ghiță, erau oameni simpli, dar cu știință de carte. Aveau amândoi șapte clase absolvite cu brio (la sfârșitul anilor `30) și prețuiau școala. În clasa a IX-a, tata a vrut să renunțe la școală și să se angajeze ca tractorist sau șofer pe excavator, însă tataia nu l-a lăsat și l-a obligat să-și continue studiile. Astfel a ajuns Bănică Ion să fie absolvent al Institutului Pedagogic de 3 ani, specializarea Istorie-Geografie, apoi al Facultății de Istorie – Filosofie, ambele la București. Știu că după aceea a avut chiar intenția de a studia și Dreptul, dar a renunțat.

        Nu concepea să facă lucru „de mântuială”, nici la școală, nici în altă parte. O vreme a prelucrat lemn la abric vara, mai rotunjea veniturile familiei, vara era foarte greu din punct de vedere material. Îi exaspera pe oameni cât trăgea un lemn pe cant pentru a-l face drept, dar la sfârșit scândurile se aliniau perfect.

        În armată era poreclit „locomotiva”, pentru că îi trăgea pe toți după el și-i determina să fie mai buni, să alerge mai repede, să tragă mai bine etc.

        Prin 1992 a împrumutat o sumă destul de mare de bani de la bancă. Voia să cumpere o mașină, însă înțelegerea a căzut. Ai mei au rămas cu o sumă mare de bani în casă. Ce să faci cu ei? Tata s-a gândit să se privatizeze, să deschidă un magazin de ceva în Bordei Verde... Dar ce să vândă? A luat legătura cu cineva din Brăila care se pricepea la afaceri. Acela a venit seara și au discutat. A doua zi am aflat că nu vom deveni nici patroni, nici bogați. Respectivul a venit cu tot felul de idei, pe care tata le-a respins pe rând, spunând că dacă vinde biscuiți îi face concurență lui X din sat și îi strică aceluia afacerea, dacă vinde haine îi face concurență lui Y  care de asemenea vinde haine și îi distruge afacerea și tot așa.

        Îi plăcea să meșterească tot felul de lucruri: din mei făcea mături lucrate cu seriozitate, care durau mult; avea oarecare talent la desenat și la îmbinatul culorilor. A realizat câteva „panouri” ale unor firme din localitate. Uneori i se cerea să scrie pe crucile de lemn ale celor răposați.

        Dacă i se cerea ajutorul și credea că poate face ceva în acea privință, se străduia să facă. Își dorea să se implice activ în comunitatea în care trăia și voia să contribuie la progresul ei. Iubea satul acesta, i se părea foarte frumos și că se trăiește foarte bine în el.

        Știa să se poarte ca un aristocrat dacă era nevoie și avea un vocabular foarte bogat, cum nu știu să fi întâlnit la profesorii mei de liceu. Cuvinte ca „prozaic”, „blazat”, „hebdomadar”, „inamovibil” puteau fi rostite firesc, fără să pară că ar căuta să se exprime elevat. În același timp putea să se poarte, dacă era nevoie, ca un „golan de baltă” sau „fiu al bălții”, cum mi se descria de multe ori. Știa cum să pună problema și în fața unui bătăuș și în fața unui profesor universitar. Într-o împrejurare mi-a povestit că, atunci când era director, un om dintre cei mai puternici din sat și cu o faimă rea tot intra cu animalele pe pământul școlii. L-a confruntat pe acela. Respectivul i-a spus că îi pare rău că nu și-a luat ciomagul, la care tata i-a replicat că ciomagul are două capete. „Domʼ Bănică, n-am știut că sunteți așa!” și cel puțin o vreme pământul școlii a rămas neatins.   

        Cred că cel mai mult a iubit școala și meseria de dascăl. Cum bine a remarcat domnul profesor Bărbuceanu, un fost coleg și bun prieten, era în stare „să-și dea și cămașa de pe el” pentru ca lucrurile să meargă bine la școală, chiar împotriva interesului propriu. Îmi aduc aminte că o vreme a fost „traseist politic” – era când într-un partid, când în altul, în funcție de cine era la guvernare. Lumea îl judeca, chiar și eu, dar n-am avut curaj să-l întreb de ce face așa ceva. Apoi într-o zi, am aflat – pentru că trecuse la un alt partid, școala primise câteva calculatoare pentru a fonda un laborator de informatică. Noi acasă nu aveam calculator. Și-a dorit mult să facă bine școlii!  Poate că de prea multe ori, familia a fost pe locul doi...

        Când era în pragul dintre lumi, mi-a spus cineva care venise, cum e obiceiul, la căpătâiul lui, că X, o fostă elevă, plânge și ar vrea să vină și ea, dar îi este rușine. Era foarte săracă și tata o ajuta cu bani. Noi nu știam.

        Tata nu a fost sfânt. A făcut mult bine, pe care poate nu-l știm decât prea puțin, și a greșit mult. Când l-am condus la mormânt era o zi minunată: soare, cer senin, nicio boare de vânt, desi eram în plină toamnă. Se spune în popor că sufletul celui mort se bucură. Cred că dacă i-a dat Dumnezeu să vadă zecile  de elevi, mulțimea de oameni din sat, dar și de la oraș  care îl însoțeau pe ultimul drum, avea motiv de bucurie.

        A fost pasionat de arheologie și din câte mi-aduc aminte cunoștea bine diferitele culturi și putea deosebi obiectele pe ere istorice.  Eu m-am născut când perioada săpăturilor arheologice de la Lișcoteanca se sfârșise. Totuși, pe la 8-9 ani ne mai lua pe mine și pe verii din Suceava să mergem să căutăm prin siturile arheologice, care încă se mai vedeau. La un moment dat, unul din veri a găsit o unealtă, un fel de cuțit de răzuit pielea animalelor. Într-o altă zi, ne-a pus să mergem pe jos de la casa bunicului peste lunca unde fusese balta, către ceva movilă pe care voia să o examineze mai bine. Am mers foarte mult prin soare, am ajuns la movilă (el credea că poate fi un tumul), dar nu-mi amintesc să fi descoperit ceva. Îmi mai amintesc încă ceva – la un moment dat a vrut să-și facă autorizație ca să poată lucra legal cu abricul. A parcurs destul de mult din procesul de obținere a actelor, dar până la urmă a cedat în fața birocrației. Însă știu că apucase să dea nume societății, iar aceasta se numea (cum altfel?) S.C. „DRUICA” SRL, de la fostul cătun de pe raza comunei. Îmi spunea că speră că astfel nu o să mai pronunțe nimeni greșit numele așezării dispărute la începutul secolului XX – mulți bătrâni stâlceau cuvântul și Îl pronunțau complet greșit.

        Pasiunea pentru arheologie și pentru istoria locului natal l-a determinat să aleagă drept temă a lucrării de gradul I, monografia comunei Bordei Verde. Pentru vremea când a realizat-o (1993) cred că e o lucrare foarte valoroasă. Știu că pentru documentare mai aducea de pe la bibliotecă sau de la Muzeul Brăilei materiale să le studieze. Îmi plăcea apoi cum integra totul în lucrare – pornind de la istoria țării, trecând la istoria județului apoi concentrând totul asupra comunei. Ce mă mai impresiona și încă mi se pare remarcabil, citindu-i lucrarea, este îmbinarea între sursele arhivistice și tradiția orală. Se găsesc în monografie multe relatări ale cetățenilor mai în vârstă din comună: Drenea Gheorghe, dascălul Marinescu Ion, Fodulu Ioniță, Zotoi Dumitru, Moca Ilie, Moca Cornel, Bicoi Ion și mulți alții din Bordei Verde, Moroianu Petre, Eremia Ghiță, învățătorul Măcelaru Ștefan din Lișcoteanca, Gruzea Dumitru, Bâgiu Zamfira din Gabrielescu sau Matei Nicolae ori Brânză Ștefan, foști locuitori ai satului Filiu. Relatările elucidează anumite aspecte sau dau viață și culoare evenimentelor povestite, arătând implicarea comunității în evenimentele istorice și politice ale vremii. Mi-aduc aminte cât m-a amuzat istorisirea lui Ioniță Fodulu (pagina 102) care, în timpul alegerilor pentru primărie în perioada interbelică, a fost prins în podul școlii, unde era secția de votare, cum spiona printr-o gaură în tavan și le presăra praf de cretă în cap celor care nu votau cu partidul lui, ca aceia să fie recunoscuți când ieșeau. Sau cum m-am cutremurat citind relatarea lui Marinescu Ion (pagina 96) despre comportamentul brutal, irațional și chiar păgân al bulgarilor în timpul ocupației din anii 1917-1918, care, pe lângă alte fapte groaznice, au transformat biserica în grajd pentru cai.

        În ultimul capitol al lucrării tata a relatat cum integra el datele aflate și cuprinse în lucrare în lecțiile de istorie. Îmi amintesc de un topor foarte vechi, din piatră închisă la culoare, pe care ni l-a adus și despre care ne explica cât de îndelungat și dificil era procesul de găurire  și de șlefuire. De asemenea, în încercarea de a ne implica și pe noi în istoria satului, prin anul 1993 sau 1994 ne-a transformat în mici „istorici”. Ne-a organizat pe echipe și ne-a trimis la veterani ai celui de-al doilea război mondial, să înregistrăm relatări de pe front. Din păcate, însemnările acelea s-au pierdut, dar eu îmi amintesc că am fost (cred că eram și cu Mădălina Orășanu în echipă și parcă mai era un băiat, dar nu-mi amintesc cine) la Mihăilă Gavrilă, rănit la Cotul Donului și la încă cineva care stătea la intrarea în Vintilești, care ne-a povestit despre o luptă teribilă, în care, după ce au rămas fără gloanțe, au luptat cu armele ca și cu niște bâte și în urma căreia aproape toată gruparea lor (nu-mi amintesc dacă era pluton sau companie) a fost distrusă, scăpând cu viață doar câțiva oameni. După ce am realizat „interviurile”, ne-am adunat cu toții la școală și am relatat ce am aflat, fiecare echipă fiind impresionată de veteranii la care fusese și dorind să-i scoată cumva în evidență în fața celorlalți.  

        Acestea sunt câteva amintiri legate de tata, din multele care au fost. Dincolo de bunele și relele lui, el a fost una dintre personalitățile satului. Când am mers în sat la începutul acestei luni, am trecut și prin satele componente pentru a le arăta fetelor mele rădăcinile lor și am observat, discutând cu oameni pe care nu îi știam, nici ei pe mine, iar unii dintre ei (o doamnă învățătoare) nici nu îl prinseseră, că numele lui, după 12 ani de când a murit, încă este prezent în memoria comunității. Pe mine ca fiu acest lucru mă bucură și mă rog ca Bunul Dumnezeu să-i răsplătească  cum știe El mai bine.

articol scris de profesorul Ștefan Bănică, fiu

„Tatăl meu Lica Ilie din satul Lișcoteanca, este născut în 1915 în aprilie 12 și a decedat 1978. A luptat pe frontul din Rusia și a fost rănit. Întors acasă s-a implicat în problemele comunității de atunci, fiind și președinte la Sfatul Popular din fosta comuna Lișcoteanca, pe la sfârșitul anilor 1940. A lucrat cu Doamna Călinoiu în acea vreme.

Apoi a avut loc colectivizarea și a pierdut tot ce avea, pământ și animale. Așa că a hotărât să se dedice tot oamenilor din sat, să-i ajute cumva să le facă viața mai ușoară. Așa a devenit frizerul satului, toți bărbați și copii veneau la tuns la tatăl meu.” 

Doamna Angi Angela, născută în satul Lișcoteanca

„Și pentru ca noi nu aveam frizeriță în sat, fetele erau ,,ciuntite” de mamele lor, sau părul era lăsat sa crească și apoi împletit. Prima mea tunsoare a fost făcută la frizeria de la Făurei, în 1962, până să intru la scoală, când tatăl meu, Costică Răcoreanu, era casier la CAP Lișcoteanca, și mergea să ridice banii de la banca raională, pentru cooperatori. Există și astăzi acea clădire în Făurei, dar cu altă destinație. Să rămânem cu gândul la cei care au fost oameni strașnici prin aceste locuri, unde iarna ningea, iar vara arșițele erau potolite cu câte o ploaie de vară, venită pe neașteptate, de se încărcau șanțurile cu apă, bucuria copiilor!”

Doamna Constanța Jirlăianu, născută în satul Lișcoteanca

Frizerii, și ulterior frizeriile aveau un rol important în comunitățile noastre. Pentru mult timp, până pe la începutul anilor 1970, nu existau frizeri calificați în sat, frizeria fiind practicată de cei care o învățaseră pe timpul stagiului militar. Prima frizeriță calificată a fost doamna Elena Corneanu, născută Măcreanu, originară din Bordei Verde, care 13 august 1970 a fost numită la Lișcoteanca unde a lucrat timp de un, până la 15 august 1971, când s-a mutat la frizeria din Gabrielescu, unde avea să lucreze încă trei ani, până în 1974. „Eu am vrut să mă angajez acasă, dar președintele cooperației, Nicu Pârlog, nu a vrut și a angajat-o pe cumnata sa. Așa era atunci, pe pile si chiar dacă mama mea era membră de partid, dacă nu erai neam cu președintele cooperativei, nu aveai nici o șansă să te angajeze!” 

Îmi amintesc că, atunci când eram mici, cam până la școala primară de la Vintilești, când venea vremea să fim tunși, bunicul meu, Ghiță Măcreanu, îl chema pe un „leat” de-al lui, cu care făcuse armata pe la 1925, nea Gheorghe Scarlat, zis „Friț”. Luam loc pe un taburet de lemn și nea Friț ne tundea „la zero”, cu o mașină manuală, care de multe ori mai mult smulgea firele de păr decât tăia. Dincolo de durere, nea Friț tundea bine, pentru că nu ne făcea „scări”, singurul criteriu de altfel, după care apreciam, noi copiii, o tunsoare, pe atunci. După ce termina cu noi (eu, fratele meu Nicu și tataia) eram trimiși la joacă, iar tataia scotea un cofer cu vin și cu nea Friț începeau să povestească amintiri din armată, încheind invariabil - când coferul era gol 😊 - cu marșul Regimentului 8 Dorobanți Buzău:

Ce vuiet se aude?

Ce vuiet ce strigare?

Ce face să se-adune

Mulțimea-n drumul mare?

E regimentul nostru

Ce trece zguduind

Pământul, chiar și cerul

Și tot ce-i pe pământ.

Când am ajuns la școala din „satul vechi”, am început să ne tundem la frizerie, care tocmai se înființase, în cadrul cooperației de consum. Aici erau doi frizeri - nea Nelu Milea și tanti Nina Buruiană - iar minunea minunilor era că frizeria era dotată cu o mașină electrică de tuns, pe care cei doi frizeri o foloseau cu rândul. Mă rog era un fel de a spune, pentru că noi copiii serveam doar tuns cu mașina manuală, tunsul cu „electrica” fiind rezervat pentru oamenii mari.

Tunsorile bărbătești nu erau foarte variate pe atunci, cel puțin la noi la țară. Oamenii maturi se tundeau militărește, cu părul scurt, iar băieții mari purtau plete și, ulterior, chică, după cum se schimba moda de la oraș. Și, fie vorba între noi, cred că au fost cele mai urâte frizuri, pentru că nici nu au mai revenit la modă, de atunci.

Pentru noi, elevii de școală, frizeria din Bordei Verde avea doar două modele: „zero”, adică chilug, și „franțuzește”, adică tot zero dar cu un mic moț cu breton în față, ceva asemănător cu frizura cu care fostul fotbalist Ronaldo a oripilat lumea, acum câțiva ani. De ce îi spuneau „franțuzește” habar nu am. Și aproape exclusiv, noi elevii eram tunși de tanti Nina Buruiană, colegul ei, nea Nelu Milea, fiind considerat atunci un fel de „hair stylist”, făcând frizurile mai sofisticate ale „tineretului”.

Oricum, tunsul și frizura nu aveau vreo mare importanță pentru copii de atunci, considerându-le niște „suplicii” obligatorii prin care trebuia să trecem atunci când vacanțele se sfârșeau și școala sta să înceapă. În rest, toți umblam cu părul claie, așa cum creștea, fără să îl pieptănăm și doar spălat odată pe săptămână, sâmbăta seara, când mamele ne băgau la baia la lighean, „să dăm rapănul jos de pe noi”.😊

Iulian Măcreanu

Petru Pană s-a născut în anul 1836, în Satulung, Săcele, într-o cunoscută familie de mocani săceleni. În anul 1860 se căsătorește cu Maria Panțu, care provenea tot dintr-o familie de mocani din Satulung.

După căsătorie, Petru și Maria Pană se stabilesc în România, la Marsilieni în județul Ialomița, unde se ocupă, în principal cu creșterea oilor, dar și cu comerțul cu cereale și animale.

Câștigurile obținute îi permit ca în anul 1885, să cumpere moșia Giurgeni - parte din moșia Viziru, de circa  1.500 ha. Tot atunci, el schimbă denumirea moșiei în „Pănești”, nume sub care avea să fie cunoscută în deceniile următoare. Pe la 1890, Petru Pană a construit aici o fermă agricolă modernă pentru acei ani, înzestrată cu tot ceea ce era necesar pentru o exploatație agricolă, în mijlocul căreia trona unul dintre cele mai frumoase conace, din județul Brăila, ridicat pe malul Călmățuiului.

Din acel moment Pănești a fost căminul familiei, unde au crescut și au fost educați copii familiei, patru fete: Tullia, Cornelia, Victoria și Elena și patru băieți: Corneliu, Pompei, Aurelian și Marius.

Petru Pană a fost și unul dintre marii filantropi din epocă, făcând donații consistente pentru diferite cauze. La moartea sa a lăsat o donație foarte mare de 10.000 de coroane către Asociația Culturală a Românilor din Transilvania – ASTRA, „cu destinația ca venitul ei să se întrebuințeze pentru scopuri culturale”. De asemenea, a lăsat o donație de 2.000 de coroane pentru biserica din satul său natal, Satulung, Săcele.

În anul 1909 Petru Pană moare, fiind înmormântat în necropola familie din curtea conacului, unde a fost ridicat un frumos monument funerar din marmură neagră. Alături de el au mai fost înmormântați acolo fiul său Pompei Pană, decedat în 1905 și ginere ling. George Lipăneanu, d. 1903. După moartea sa, moșia a fost împărțită între moștenitori, fiind administrată de fiul său Marius și, ulterior, de nepotul său Nicu Pană, fiul lui Pompei.

Dintre ceilalți copii, o amintim pe Victoria, căsătorită în 1896 cu ing. George Lipăneanu, decedat prematur, a căror fiică, Maria Lipăneanu (Mușlea) a fost una dintre cele mai cunoscute etnologe. În anul 1911, Victoria Pană s-a recăsătorit cu istoricul Alexandru Lapedatu, viitorul președinte al Academiei Române.

Un alt fiu a fost inginerul Aurelian Pană. Acesta a urmat liceul Nicolae Bălcescu din Brăila, obținându-și bacalaureatul în 1898, iar studiile superioare le-a urmat la Facultatea de Științe Sorbona din Paris , unde obține trei licențe: botanică, zoologie și geologie (1901-1903).

Revenit în țară a înființat una dintre cele mai moderne exploatări agricole la ferma sa de la Frătilești (Ialomița). A fost membru al Societății de Științe din București(1905), președinte al Institutului Național de Export(1935), membru în Consiliul Permanent al Agriculturii (1939), membru al Institutului de Științe Sociale al României, secțiile agrară și a cooperației(1939), președinte al Academiei de Agricultură. În perioada 27 ianuarie 1941- 18 martie 1942 a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii, iar de la 19 martie 1942 – 2 iulie 1943 a fost Ministru al Agriculturii.

După venirea comuniștilor la putere, Aurelian Pană a fost arestat și condamnat la 10 ani temniță grea, fiind acuzat „introducerea și încurajarea cultivării unei plante necunoscute și inutile țării noastre: soia”!!! Avea să moară în închisoare. 

 Din păcate, în perioada comunistă și până astăzi, multe dintre construcțiile fermei de la Pănești au fost demolate sau s-au deteriorat prin folosirea ca sedii de ferme agricole, în prezent mai fiind în picioare doar conacul Pană, folosit ca stână de oi! La fel și frumoasa necropolă a familiei a fost vandalizată și se distruge văzând cu ochii, în mijlocul câmpului de lângă Lișcoteanca.

Sursa: Iulian Măcreanu, Bordei Verde, șapte milenii de istorie ale unei comunități din Câmpia Brăilei, Editura EduCult,2025